Apropierea vine prin foc: Cum suferința ne conformează lui Cristos

Ignațiu din Loyola (1491-1556) considera că ghiuleaua care-i zdrobise piciorul fusese esențială pentru trezirea lui spirituală. Pentru Martin Luther, a fost primejdia fulgerului. Ce-i unește pe cei doi este faptul că sunt parte a unei tradiții creștine comune care predică o lecție inconfortabilă: suferința ne sfințește.

Istorisiri asemănătoare pot fi găsite pe tot parcursul Scripturii și în fiecare biserică, aproape în fiecare zi. Poate că ne-am dori ca credința să crească în mod special în vremuri de prosperitate, dar vocea credinței spune: „Doamne Isuse, ajută-mă!” Și aceste cuvinte vin în modul cel mai natural când noi suntem slabi și nu suntem în stare să ne descurcăm singuri. Creșterea poate fi judecată, în parte, după numărul de cuvinte pe care le spunem Domnului nostru, iar noi avem tendința să-I spunem mai multe cuvinte atunci când suntem la capătul puterilor.

Suferința ne sfințește. Dumnezeu ne încearcă, cu scopul de a ne rafina. Este un lucru adevărat, iar cunoașterea lui ne poate ajuta să facem față inconveniențelor și provocărilor vieții de zi cu zi. Dar această cunoaștere nu este la fel de satisfăcătoare când ești față în față cu moartea unui copil, sau în fața trădării din partea cuiva drag, sau în fața victimizării care te lasă la pământ. Apoi această legătură strânsă dintre încercări și bunătatea lui Dumnezeu care ne sfințește poate face loc în mod progresiv unui alt tip de relație, în care tu și Dumnezeu poate că păreți că locuiți în aceeași casă, însă tu foarte rar Îl bagi în seamă.

Ne așteptăm la anumite tipuri de suferință care ne sfințește, dar nu la acele feluri de suferință care sunt la limita cuvintelor. Când astfel de suferințe vin, ideea că ele ne sfințesc s-ar putea să nu ni se pară de niciun folos. Chiar dacă s-ar putea să-i spunem unui prieten care a rămas cu mașina în pană: „Cum te crește Dumnezeu prin această situație?”, noi știm bine că n-am pune niciodată o asemenea întrebare cuiva când „mi-au ajuns apele până la gât” (Psalmul 69:1). Principiul de bază este adevărat – Dumnezeu ne sfințește prin suferință – dar sunt alte moduri mai elegante și mai personale de a vorbi despre el.

Sfințirea este apropiere

O abordare mai folositoare ne împrospătează în primul rând înțelegerea cu privire la sfințire.

Să începem cu o definiție comună: sfințirea este creștere în ascultare. Problema este când această definiție deviază de la aspectele ei intens personale. Când face acest lucru, suferința devine planul lui Dumnezeu de a ne face oameni mai buni – soldați mai puternici și mai experimentați, care nu se retrag după o mică rană. Toate acestea, desigur, sună suspicios de mult ca un tată care-și pregătește copiii ca să plece și să devină independenți, ceea ce este exact opusul față de ce vrea Dumnezeu pentru noi. Lăsat în această formă, principiul că „suferința ne sfințește” ne va eroda credința.

Sfințirea, desigur, este mult mai intimă. „Căci şi Cristos a suferit o dată pentru totdeauna pentru păcate – El, Cel Drept, pentru cei nedrepţi – ca să vă aducă la Dumnezeu.” (1 Petru 3:18). Isus a murit ca să ne apropie pe noi de Dumnezeu, iar ascultarea noastră slujește acestei apropieri. Din această perspectivă, păcatul și orice formă de necurăție ne îndepărtează de Dumnezeu. Sfințenia, sau sfințirea, ne apropie de El.

Apropiere progresivă

Gândiți-vă la cortul întâlnirii din Vechiul Testament. Cei necurați, categorie care includea națiunile străine și pe cei contaminați de păcatele altora, se aflau cel mai departe de prezența lui Dumnezeu din Locul Preasfânt (Sfânta Sfintelor). Cei curați erau mai aproape. Ei își aveau tabăra în jurul casei lui Dumnezeu și se puteau apropia liber să se închine și să aducă jertfe. Cu toate acestea, preoții – cei care erau sfințiți – erau și mai aproape. Ei erau invitați zi de zi, pe rând, în Locul Sfânt, și o dată pe an, în Ziua Ispășirii, marele preot îndrăznea să intre în Locul Preasfânt. Marele preot ne oferă o imagine a omenirii așa cum Dumnezeu a intenționat-o: purificați și aproape de El.

În cazul nostru, noi am fost sfințiți o dată pentru totdeauna prin ascultarea lui Isus Cristos (Evrei 10:10) și prin credința noastră în El. Noi suntem acum cei sfinți. Din acel loc, din Sfânta Sfintelor, Dumnezeu ne cheamă și mai aproape, iar ascultarea noastră și dragostea noastră pentru El sunt mijloace prin care ne apropiem mai mult de El. În cartea lui despre Levitic, Michael Morales sugerează folosirea termenului de apropiere progresivă în loc de sfințire progresivă¹.

Acest model ceresc al apropierii prin ascultare se revarsă în țesătura căsniciei: cei doi care s-au căsătorit s-au apropiat prin declarațiile de angajament pe care și le-au făcut unul altuia, iar mai apoi, în tot restul vieților lor, ei se apropie mai mult unul de altul prin creșterea lor în dragostea pe care și-au făgăduit-o.

Suveranitatea are misterele ei

În timp ce înțelegem sfințirea mai personal, ne întoarcem spre înțelegerea suveranității lui Dumnezeu. „Suferința sfințește” sugerează că Dumnezeu aduce în mod intenționat și cu un scop suferința în viețile noastre. El rânduiește fiecare detaliu. Acest lucru este adevărat, dar unele moduri de a vorbi despre suveranitatea lui Dumnezeu pot să ne ducă pe o pistă greșită și să rateze accentul Scripturii.

Suveranitatea lui Dumnezeu nu este o invitație să înțelegem în mod perfect cum puterea și dragostea Lui coexistă cu fiecare detaliu al suferinței noatre. În schimb, suveranitatea Lui ne reamintește să ne apropiem de El ca niște copii care se încred în Tatăl lor și în dragostea Lui. Un copil înțelege dragostea, iar dragostea lui Dumnezeu este, cu adevărat, o întindere de neînchipuit pe care El ne invită să o explorăm. El ne dă ajutor și înțelepciune pe măsură ce medităm la faptul că „El, Care nu Şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, împreună cu El, toate lucrurile?!” (Romani 8:32).

Cel mai rușinos abuz nu ne va separa pe noi de Dumnezeu, lucru care este în mod clar contraintuitiv atunci când noi ne simțim ca niște proscriși necurați. Când Îl vom vedea față în față, ne vom odihni (și chiar ne vom bucura) în judecata Lui dreaptă împotriva asupritorilor, iar noi vom fi curățiți în mod deplin de faptele rele făcute împotriva noastră. Cu alte cuvinte, suveranitatea lui Dumnezeu ne invită să ne încredem în Tatăl nostru, care va îndrepta totul, chiar și din creație.

Cum ne apropie suferința

Așadar, cum ne sfințește suferința? Cum ne sfințește Dumnezeu pe noi în mijlocul suferinței?

În acest fel: cu o compasiune fără margini, Dumnezeu se grăbește să se apropie de noi. El vine aproape de noi și în mijlocul poverilor noastre. El aude plânsul poporului Lui, lucru care înseamnă că El va și acționa (Psalmul 10:14). Toate aceste lucruri sunt adevărate. Satan ar vrea să crezi altceva, dar acest lucru este adevărat.

„Eu sunt robul care suferă. Vorbește cu Mine”. Duhul te invită să-L vezi și să-L auzi pe Isus, robul care suferă. Suferința robului misterios din Isaia 52-53 ne prevestește istoria Lui. Ultima săptămână din viața lui Isus din Ioan 10-21 ni-L revelează cel mai clar. În Isus găsești un duh ca al nostru, care cunoaște suferința noastră prin faptul că și El a suferit. El te înțelege fără a fi nevoie să-I explici tu toate detaliile. Pe măsură ce-L privești, observi cum lista abuzurilor împotriva Lui creștea din zi în zi. Poate că vei fi uimit de faptul că a fost respins și batjocurit de toți.

Dar apoi are loc o întorsătură neașteptată. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre” (Isaia 53:5), ceea ce vrea să spună: pentru păcatele tale. Ce are păcatul de-a face cu suferința ta? Când Isus a purtat păcatul tău, El ți-a oferit garanția că nimic nu poate să te despartă de dragostea lui Dumnezeu, și a făcut o cale prin acel zid al durerii unde locuiau Satan, moartea, rușinea, păcatul și suferința. Isus a anunțat căderea acestei fortărețe.

Apoi Isus face toate aceste lucruri și mai personale. El te aduce și mai aproape. Te cheamă pe tine să-i vorbești. „Varsă-ţi inima” (Psalmul 62:8), spune El. Rugăciunea, desigur, poate fi mult mai dificilă decât pare, așa că El îți dă cuvinte cu care să înlocuiești acele momente de tăcere inexprimabilă. Când citești Psalmii, aproape că-L auzi pe Isus întrebându-te: „Așa te simți și tu?” Chemarea Lui ca tu să-I vorbești este o chemare sinceră și El așteaptă cu răbdare cuvintele tale.

Ca răspuns, îți întrerupi tăcerea. Poate că vorbele tale te agită, nu din cauza sincerității lor, ci pur și simplu pentru că I-ai vorbit atât de puțin în ultima perioadă.

„Dar cum de i s-a permis răului o asemenea libertate în viața mea? De ce Ți-ai ascuns fața de mine? Cum ai putut permite…” Cu aceste cuvinte, El te-a atras mai aproape de El. Ele sunt expresii ale credinței tale în Dumnezeu. Tu ești în procesul de sfințire. Ai ascultat de El. Necredința duce la îndepărtare sau pur și simplu e plină de mânie; credința Îi răspunde lui Dumnezeu, insistă, întreabă, folosind cuvinte modelate de Scriptură. Isus Însuși I-a pus Tatălui exact aceste întrebări.

După ce mai multe cuvinte vin și pleacă, Dumnezeu te invită să crești ca și copil al Lui. „Eu sunt Dumnezeul și Tatăl tău. Poți avea încredere în mine.” El ți-a oferit dovezi că El este vrednic de încredere. Cu siguranță El nu te va uita, nici faptele făcute împotriva ta (Isaia 49:16). Crezi tu lucrul acesta? Acesta este adevărul.

El spune: „Apropie-te, ca și copil al meu, și ai încredere în Mine.” Tu răspunzi: „Da, cred; ajută necredinței mele. Am încredere în Tine, dar Te rog să-mi dai mai multă credință.”

Acesta este unul din modurile în care suferința ne sfințește: ne apropie de Dumnezeu.

¹ Cine va urca pe muntele Domnului? (Who Shall Ascend the Mountain of the Lord?) – https://www.amazon.com/Who-Shall-Ascend-Mountain-Lord/dp/0830826386