Cum să-ți plângi păcatul sprijinindu-te în același timp pe Mântuitorul tău

Unii creștini petrec mai mult timp simțindu-se ca un infractor în fața lui Dumnezeu decât ca un copil al lui Dumnezeu. Am vorbit cu oameni care se chinuie cu gândul la propriul lor păcat. Își repetă păcatul la nesfârșit în minte și se încarcă de vinovăție și rușine. Și, pe măsură ce continuă să facă acest lucru, ajung în cele din urmă la un punct în care se întreabă dacă este posibil ca Dumnezeu să îi iubească.

Acum, nu mă înțelegeți greșit, ar trebui să ne plângem păcatul. Acesta este motivul pentru care Isus spune: „Ferice de cei îndurerați” (Matei 5:4), iar Iacov spune: „Întristaţi-vă, tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se transforme în jale, iar bucuria în întristare!” (Iacov 4:9). De fapt, aș prefera ca o persoană să jelească din cauza păcatului său decât să nu fie afectată de el. Dar jelania nu ar trebui să fie singurul sau ultimul nostru răspuns la păcatul nostru.

Folosește durerea păcatului pentru a te direcționa către speranța ta în Hristos

În Romani 7, Pavel se găsește într-o situație similară în timp ce rememorează frustrările cauzate de păcatele sale. Ascultați-i sinceritatea,

„Căci nu înţeleg ceea ce fac, întrucât nu fac ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc!… Eu ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea, întrucât vreau să fac ceea ce este bine, dar nu pot! Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu vreau să-l fac! Ce om nenorocit sunt! Cine mă va elibera din acest trup de moarte?!” (Romani 7:15; 18; 19; 24).

Ce reflecție sobră! Dar iată ce este interesant la aceste versete. Pavel nu se oprește aici. El spune: „Ce om nenorocit sunt! Cine mă va elibera din acest trup de moarte?!”. Amin, pot să mă identific cu asta! Dar apoi el spune: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!” (Romani 7:25). Nu ratați ceea ce tocmai s-a întâmplat. El lasă să se sedimenteze întreaga greutate a păcătoșeniei sale, dar, în loc să rămână acolo, își îndreaptă atenția spre speranța pe care o are în Hristos. Acest lucru este extrem de instructiv pentru noi.

Nu este greșit să strigăm și să mărturisim: „Ce om nenorocit sunt!”. Poate că ar fi chiar mai bine dacă am spune asta mai des. Dar este greșit, dragă creștine, să ne oprim aici; să nu terminăm acest gând așa cum face Pavel. Pentru că, dacă te oprești acolo, la ce rămâi fixat? Ești cu ochii fixați pe sine, mai degrabă decât pe Hristos. Când se întâmplă asta, soluția la păcatul tău personal riscă să devină și ea orientată spre sine. Am fost martor la acest lucru în câteva moduri. Unii se vor strădui să atingă perfecțiunea morală. Dar, întrucât descoperă curând că acest lucru este imposibil, se află într-o stare perpetuă de remușcare și autocondamnare. Alții încearcă să valorifice autocondamnarea ca pe un semn de evlavie în fața lui Dumnezeu, ca și cum aceasta ar servi ca o formă de ispășire pentru păcatul lor. Aceste soluții orientate spre sine nu oferă prea multă speranță și nu fac decât să ne lase acolo unde am început: „O, om nenorocit ce sunt!” Sub aceste moduri de a trata păcatul personal se ascunde credința că dragostea lui Dumnezeu este condiționată de performanța noastră morală, mai degrabă decât de ceea ce suntem în Hristos.

Trebuie să ne amintim că aceeași Evanghelie în care Dumnezeu ne-a chemat să ne punem nădejdea în momentul convertirii este aceeași Evanghelie în care ne cheamă să ne punem încrederea pe parcursul întregii noastre vieți de creștini. Trebuie să ne privim continuu păcatele prin prisma Evangheliei și a poziției noastre în Hristos. Acest lucru nu înseamnă că luăm păcatul în derâdere sau că îl trecem cu vederea. Ar trebui să creștem în înțelegerea profunzimii păcatului nostru și să plângem pe bună dreptate din cauza lui. Dar, pe măsură ce facem acest lucru, trebuie să recunoaștem că, pe cât de adânc este păcatul nostru, pe atât de adânc este harul lui Dumnezeu față de noi în Hristos.

Problema așadar cu cei care se condamnă singuri și cu cei care se disprețuiesc pe ei înșiși nu este că merg prea departe în procesul de recunoaștere a păcatului lor, ci că nu merg suficient de departe pentru a lua în considerare speranța pe care o au în Hristos. Da, vă rog să înțelegeți întreaga greutate a păcatului vostru. Dar nu vă opriți înainte de a ajunge la Hristos.

Odihnește-te în verdictul lui Dumnezeu mai degrabă decât în al tău

Mi se pare uimitor faptul că una dintre cele mai dezolante lamentări cu privire la păcatul personal (Romani 7) face loc unuia dintre cele mai mari capitole de speranță din Biblie (Romani 8). Nu cred că este o coincidență. Pavel ne arată că păcatul nostru personal este menit să ne conducă la o conștientizare mai profundă a speranței noastre în Hristos.

Acesta este motivul pentru care mintea lui Pavel se îndreaptă în mod natural către acest adevăr minunat doar două versete mai târziu: „Aşadar, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus” (Romani 8:1). Nu mai există nicio mânie rămasă! Nu mai există nici măcar un strop de condamnare pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru cei care sunt în Hristos. Când Hristos a luat paharul mâniei lui Dumnezeu în locul tău, l-a băut din plin. Când Hristos a spus că s-a sfârșit, a vorbit serios.

Așadar, doar pentru că tu simți că Dumnezeu te disprețuiește sau că și-a retras dragostea față de tine, nu înseamnă că așa este. Justificarea noastră este o realitate judiciară prin care Dumnezeu ne eliberează de vină și ne declară neprihăniți în Hristos. Din fericire, această realitate nu depinde de propriile noastre emoții sau percepții, ci de sângele lui Hristos. Nu contează cât de puternic simte fiul meu că există un monstru sub patul său. Sentimentele lui pot fi oricât de puternice, dar nu pot schimba realitatea că, de fapt, nu există niciun monstru. În același mod, te poți simți condamnat, dar asta nu înseamnă că ești condamnat. „Căci ori de câte ori inima noastră ne condamnă, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și El știe totul” (1 Ioan 3:20).

Adevărul este că nu poți fi mai neprihănit sau mai iubit în ochii lui Dumnezeu decât ești deja în Hristos. Indiferent cât de negative sunt gândurile tale despre tine, verdictul îi aparține lui Dumnezeu, nu ție. Ce crezi că vorbește mai tare în fața lui Dumnezeu – sângele lui Hristos sau gândurile tale de autocondamnare? Sângele lui Hristos! Evaluarea lui Dumnezeu despre tine în Hristos este mai precisă și cu mai multă autoritate decât evaluarea ta despre tine însuți în păcatul tău. Mai mult, Hristos trăiește în prezent pentru a mijloci în favoarea ta (Evrei 7:25). Aceasta înseamnă că, în timp ce tu ești ocupat să aduci acuzații împotriva ta, Hristos se asigură că nicio acuzație, chiar dacă provine de la tine însuți, nu poate fi adusă vreodată împotriva ta (Romani 8:34).

Concluzie

Este pe deplin posibil să simți toată greutatea păcatului tău și în același timp să te odihnești pe deplin în speranța lui Hristos. De fapt, aș susține că numai recunoscând gravitatea păcatului nostru putem ajunge vreodată la o apreciere mai deplină a ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Așadar, prin toate mijloacele, deplângeți-vă păcatul. Dar nu uitați niciodată să vă odihniți în brațele iertătoare și mijlocitoare ale Mântuitorului vostru.

Tradus cu permisiunea asociației ACBC. Traducătorul este responsabil de calitatea traducerii. Copyright© Association of Certified Biblical Counselors. Toate drepturile rezervate. Reproducerea, distribuirea sau traducerea fără permisiunea ACBC este interzisă.