Dacă nu ascultă: Escaladarea consilierii biblice spre disciplina bisericii
Disciplinarea bisericii a dispărut în mare parte din biserica protestantă americană modernă. Într-un studiu Lifeway Research din 2017, în care au fost intervievați 1.000 de pastori evanghelici dintr-o varietate de confesiuni, 55% dintre respondenți au indicat că „niciun membru nu a fost disciplinat în mod oficial de când am devenit pastor și nici înainte, din câte știu eu”. Aceste tendințe nu sunt deosebit de noi; în 1983, Jay Adams s-a plâns într-un discurs că „disciplina bisericii în rândul congregațiilor americane aproape că nu există”. Cei care se delimitează de disciplina bisericească, fie atacând în mod activ această practică, fie renunțând în tăcere să o practice, pun la îndoială valoarea ei în biserica de astăzi, potrivirea ei cu diferitele structuri și metode de creștere a bisericii și compatibilitatea ei cu mila care trebuie oferită în Hristos. Cu toate acestea, acești contestatari omit cel mai clar motiv pentru aplicarea ei: „Isus a poruncit-o”.
Jay Adams a identificat o legătură de nezdruncinat între consilierea biblică și practicarea repetată a disciplinei bisericii: „Consilierea și disciplina bisericii sunt indisolubil întrepătrunse; niciuna dintre ele nu poate fi desfășurată eficient și biblic fără cealaltă.” Adams a remarcat în altă parte că acolo unde se regăsea disciplina bisericii, era probabil să se găsească cineva din biserică care participa la revigorarea consilierii biblice. Cu toate acestea, urmărirea corectă a disciplinei bisericii necesită o înțelegere corectă a oamenilor și a situațiilor în care ar trebui să aibă loc disciplinarea. Acest eseu va susține că consilierii biblici au datoria de a escalada cazurile de consiliere prin procesul de disciplină a bisericii. Această datorie este limitată, în primul rând, de mântuirea/statutul de membru al celui consiliat (subiectul consilierii) și, în al doilea rând, de detaliile păcatului care este consiliat (situația de consiliere). În plus, îndeplinirea acestei îndatoriri va implica în mod necesar și încălcarea confidențialității stricte pe măsură ce se urmărește procesul de disciplinare.
Pe scurt, subiecții consilierii care pot fi disciplinați includ membrii bisericilor locale și trebuie să excludă nemembrii și necredincioșii care nu pot fi subiecți ai disciplinei, deși și aceștia pot experimenta beneficii de pe urma consilierii și evanghelizării. Situațiile în care consilierea va duce la disciplină implică un membru al bisericii care se află într-un păcat clar, continuu și lipsit de pocăință și care refuză să se implice în grija și corecția continuă prin consiliere. Și, în cele din urmă, deși Scriptura oferă indicații cu privire la conceptul de cunoștință limitată cu privire la fărădelegi, conceptul de confidențialitate din Scriptură este substanțial diferit de cel al definițiilor profesionale și juridice actuale, permițând o mai mare cunoaștere a păcatului de către alții, după caz. Pentru a argumenta aceste puncte, lucrarea va începe cu o înțelegere etapizată a disciplinei bisericești, urmată de avansarea celor trei puncte de mai sus și se va încheia cu un studiu de caz ilustrativ.
Un scurt studiu de nomenclatură va fi util aici înainte de a continua. În scrierile moderne, termenul de disciplină a bisericii este folosit frecvent pentru a descrie ultimul pas al procesului de disciplină restauratoare și de curățire descris de Isus în Matei 18:15-18. În această etapă, fratelui care nu se pocăiește i se prezintă păcatul său în fața adunării și, în urma lipsei definitive de pocăință, este declarat „unul dintre neamuri şi un colector de taxe”. Ceea ce face ca această folosire particulară a termenului să fie utilă, în special în cazurile de colectare de date, cum ar fi studiul Lifeway de mai sus, este faptul că faza finală este singura fază a procesului care poate fi măsurată în mod realist. Pot fi păstrate înregistrări ale deciziilor bisericii de a exclude pe cineva din rândul membrilor, iar aceste înregistrări pot urmări în mod clar progresul practicii. Ceea ce face ca această utilizare a nomenclaturii să fie nefolositoare este faptul că ignoră imaginea mai completă oferită de Matei 18.
O înțelegere biblică a disciplinei bisericii cere o definiție mai largă decât cea utilizată sau măsurată în prezent. Ea cere o definiție care să includă diferitele elemente enumerate în Matei 18:15-18:
Dacă fratele tău păcătuieşte (împotriva ta), du-te şi mustră-l doar între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine una sau două persoane, pentru ca „orice vorbă să fie susţinută pe baza mărturiei a doi sau trei martori”. Dacă nici de ei nu vrea să asculte, spune acest lucru bisericii. Dar dacă nici de biserică nu vrea să asculte, atunci să fie pentru tine ca unul dintre neamuri şi ca un colector de taxe. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.
Matei 18:15-18
În prima confruntare, cel împotriva căruia s-a păcătuit are sarcina de a aborda păcatul și de a-l expune „așa cum este”. Apelul de aici este la pocăință. În momentul în care există pocăință, procesul este complet și se poate aștepta o restaurare deplină și totală. Dar dacă pocăința nu este asigurată sau dacă ofensatorul refuză să audă de cel ofensat, este inclus un alt grup de martori. Deși este posibil ca acești martori să fi asistat vizual la infracțiunea inițială, nu este nici implicit, nici necesar ca acesta să fie cazul. Poziția acestor martori în cadrul trupului nu este, de asemenea, definită. Ar fi rezonabil să credem că un membru al bisericii înțelept și cumpătat ar fi potrivit pentru această sarcină, dar ar fi, de asemenea, rezonabil ca, în acest moment, cel ofensat să solicite ajutorul unui pastor sau al unui consilier laic din cadrul bisericii.
În cazul refuzului față de acest al doilea grup, problema trebuie adusă în fața bisericii. Pe măsură ce trupul bisericii este informat, aceștia sunt provocați să îl confrunte pe membrul care a păcătuit și să îl cheme la pocăință. La respingerea lui „chiar și a bisericii”, el este declarat de către trupul bisericii ca nemaifiind considerat un credincios în Isus Hristos. Acțiunile membrilor bisericii față de această persoană nou îndepărtată trebuie să indice o preocupare și o grijă profundă pentru starea pierdută a sufletului său și o pledoarie sinceră pentru o credință adevărată în Hristos, care să îl facă să fugă de păcat. Având stabilită o paradigmă de bază pentru disciplina bisericii, acest eseu se va concentra pe aplicarea consilierii care conduce la disciplina bisericii, abordând mai întâi subiectele adecvate pentru disciplinare și apoi situațiile care vor necesita exercitarea disciplinării.
Operând frecvent în cadrul bisericii sau în centrele de consiliere laică, consilierii biblici se întâlnesc frecvent cu o mare varietate de consilieri. Una dintre bisericile fondatoare ale mișcării de consiliere biblică, Faith Church din Lafayette, Indiana, și-a clădit lucrarea de consiliere în mare parte ca o misiune de apropiere față de comunitatea din care face parte. Aceasta este o oportunitate binecuvântată și una în care Faith Church a înregistrat un mare succes de-a lungul timpului. Cu toate acestea, practicarea într-un astfel de cadru creează o întrebare cu privire la subiectul potrivit al consilierii care conduce la disciplina bisericii. Faith Church, și orice biserică cu o lucrare de consiliere deschisă publicului, va întâlni trei categorii de consiliați: 1) necredincioși, 2) membri din biserica în care se face consilierea și 3) creștini care frecventează alte biserici.
Atunci când se ia în considerare practica disciplinei bisericii, prima categorie de persoane consiliate, și anume necredincioșii, poate fi rapid exclusă. Consilierul biblic care interacționează cu un necredincios declarat nu are nevoie să insiste spre un proces formal de disciplină a bisericii cu cineva care s-a autoidentificat ca fiind în afara lui Hristos și a bisericii Sale. Necredinciosul nu s-a supus de bunăvoie vieții și autorității bisericii. Altfel spus, îndepărtarea din viața bisericii nu poate decât să îl readucă pe cineva în starea de necredincios. Biserica nu are nimic de luat de la un necredincios, ci mai degrabă îi menține oferta Evangheliei. Astfel, un consilier biblic poate (trebuie) cu siguranță să instruiască și să evanghelizeze un necredincios autoproclamat, dar problema disciplinei bisericești este rezolvată din start. Necredincioșii nu pot fi disciplinați de biserică.
Spre deosebire de necredincios, cea de-a doua categorie de persoane consiliate, membrul implicat în mod corespunzător în biserică, cere un răspuns diferit. Calitatea de membru al bisericii este baza aplicării disciplinei bisericii. Asocierea voluntară a credinciosului cu această manifestare particulară a apartenenței în cadrul trupului lui Hristos este cea care îl identifică ca fiind un candidat pentru disciplină. Consilierul biblic, care operează în cadrul bisericii locale, are obligația de a îndeplini îndatoririle de disciplinare atunci când este necesar cu un membru al bisericii.
Cea de-a treia categorie de persoane consiliate, credincioșii care nu sunt membri, oferă mai multe dificultăți. În această categorie, consilierul se întâlnește cu cineva care este un credincios declarat, dar care nu este membru în biserica care coordonează consilierea. Acest lucru se întâmplă fie pentru că o biserică locală are o lucrare de consiliere stabilită și cineva a venit din afară, fie se poate întâmpla în contexte precum un centru de consiliere independent care funcționează în afara unei biserici locale. În oricare dintre cazuri, atunci când păcatul este implicat și este posibil să fie necesară aplicarea disciplinei bisericii, consilierul are obligația de a implica și de a se adresa bisericii de origine a persoanei consiliate. Acesta este un act de respect al legământului față de liderii bisericii de origine, iar o astfel de politică ar trebui să existe în mod clar atunci când persoane consiliate din alte biserici sunt primite în cadrul unei lucrări de consiliere.
Consilierul biblic trebuie să își limiteze încercările de a escalada către disciplina bisericii pe baza statutului de membru al persoanei consiliate. Prin limitarea corectă a aplicării disciplinării la creștinii declarați, atât consilierul, cât și biserica sunt ferite de încercarea de a judeca pe cei din afară (1 Corinteni 5:12) și își pot concentra eforturile asupra chemării fraților înapoi de la păcat și, atunci când este necesar, asupra „curățirii persoanei rele din mijlocul vostru” (1 Corinteni 5:13).
Scopul acestei lucrări este de a identifica și de a limita subiectele și situațiile pe care un consilier biblic le poate întâlni și care ar necesita escaladarea unui caz de consiliere către disciplina bisericii. Ca atare, consilierul ar trebui să aibă o anumită înțelegere preexistentă a situațiilor care ar necesita o astfel de escaladare. Ted Kitchens scrie în mod util în „Perimetrul disciplinei bisericești corective” că, din punct de vedere istoric, bisericile au căutat să creeze liste de păcate din diferite pasaje și din rezolvări ale acelor pasaje din Scriptură. În loc să încerce o astfel de listă exhaustivă, Kitchens creează patru categorii de păcate descrise în Scriptură: 1) Ofensele private și personale care încalcă dragostea creștină, 2) diviziunea și facțiunile care distrug unitatea creștină, 3) abaterile morale și etice care încalcă standardele creștine și 4) predicarea unei doctrine false. Efortul lui Kitchens este de a oferi o rubrică cuprinzătoare pentru evaluarea posibilelor domenii de păcat, fără a încerca să creeze o listă care își poate pierde rapid aplicabilitatea. Kitchens grupează diferitele declarații împotriva păcatului din Noul Testament sub aceste rubrici și susține că orice păcat practicat în exterior este demn de confruntare, așa cum a poruncit Hristos. „Noul Testament ne învață că niciun păcat nu este tolerabil pentru cei pe care Hristos i-a răscumpărat. Niciunui creștin nu ar trebui să i se permită să îmbrățișeze păcatul fără pocăință și să intre și să iasă din biserică după bunul plac.” Acest lucru nu înseamnă că păcatele aparent minore ar trebui ridicate la nivelul de răspuns rapid indicat în 1 Corinteni 5, ci mai degrabă că un credincios care se agață de păcat, de orice fel de păcat, și refuză să se pocăiască este pasibil de disciplinare.
În lumina celor de mai sus, consilierii biblici care caută să evalueze un caz pentru o posibilă escaladare ar trebui să caute un păcat biblic clar. Categoriile lui Kitchens ar putea fi de ajutor, dar consecvența cere ca liderii bisericii să stabilească o paradigmă pentru întreaga biserică. Ce domenii de păcat vor fi luate în considerare pentru disciplină? Ce dovezi și ce martori vor fi necesari pentru fiecare dintre ele? Fără o astfel de claritate din partea conducerii bisericii, consilierul biblic este lăsat în derivă.
După ce am stabilit necesitatea urmăririi disciplinei în cazul membrilor bisericii și am oferit un set de considerații cu privire la păcatele care necesită disciplină, lucrarea va examina acum dovezile de refuz care pot determina un consilier să escaladeze până la disciplina oficială a bisericii. Jay Adams a prezentat conceptul fundamental al consilierii biblice: „Confruntarea noutetică, în utilizarea sa biblică, are ca scop îndreptarea individului prin schimbarea tiparelor sale de comportament pentru a se conforma standardelor biblice”. Viziunea lui Adams despre consilierea biblică a avut în mod clar mult de-a face cu confruntarea păcatului în persoana consiliată. Așadar, pentru consilierul biblic, abordarea păcatului este o parte normală și naturală a procesului de consiliere. Persoanele consiliate vin să abordeze păcatul privat care s-a dovedit a fi problematic (de exemplu, un adolescent care se luptă cu pornografia și care cere ajutorul pastorului său de tineret). Persoanele consiliate vin la aflarea păcatului lor secret (de exemplu, același adolescent ai cărui părinți l-au aflat). Uneori, persoanele consiliate vin pentru a aborda o problemă de păcat dintre ele. În acest fel, consilierul se poate trezi implicat în procesul de disciplină a bisericii în conformitate cu Matei 18 într-o varietate de situații: El poate ajuta un credincios în autodisciplină, se poate confrunta cu păcatul ca prima parte din Matei 18:15 sau poate fi adus ca unul dintre cei „unul sau doi martori” din versetul 16.
Deși aceste scenarii diferite pot crea o aplicare diferită a adevărului scriptural, necesitatea de a respecta modelul din Matei 18 rămâne. Consilierul înțelept va căuta atunci semnul definitoriu la o persoană consiliată care determină escaladarea: „dacă nu vrea să asculte”. Presupunând că sfătuitorul se adresează unui caz clar de păcat în curs de desfășurare, descris cu ușurință de un pasaj din Scriptură sau de o aplicație larg acceptată și rezonabilă a unui pasaj din Scriptură, consilierul are obligația de a trece la următoarea fază a disciplinei bisericii atunci când persoana consiliată refuză să asculte.
Un semn rezonabil al refuzului de a asculta ar fi încetarea intempestivă a consilierii în curs de către persoana consiliată. Un consilier biblic tipic de cabinet va stabili un curs de îngrijire care poate avea o dată de încheiere definită sau indicatori specifici de succes care sunt stabiliți la începutul procesului. Persoana consiliată va ști că se află sub îngrijirea consilierului, iar relația va fi definită ca atare. Un credincios autoproclamat, angajat în consiliere, își păstrează o anumită măsură a ceea ce s-ar putea numi „credibilitate de ascultare” atâta timp cât continuă să se întâlnească cu consilierul și să se implice.
Un alt element posibil care ar putea fi adus în discuție în decizia de escaladare este disponibilitatea persoanei consiliate de a finaliza temele de casă încredințate de consilier. Adams pledează pentru o suspendare temporară a consilierii în unele cazuri în care temele pentru acasă nu sunt finalizate: „Poate veni un moment în care temele sunt atât de des neglijate, două, trei sau patru săptămâni la rând, în ciuda tuturor încercărilor de a înțelege de ce și de a motiva persoana consiliată, încât consilierul trebuie să renunțe la persoana consiliată până când aceasta este pregătită să lucreze”. Cu toate acestea, chiar și eșecul persoanei consiliate de a finaliza tema poate fi un element informativ care să-l ajute pe consilierul înțelept să-și continue îngrijirea. Consilierul poate constata că persoana consiliată nu a reușit să înțeleagă sarcina – caz în care se impune o instruire, sau poate că și-a pierdut speranța de schimbare sau a cedat în fața fricii – caz în care este nevoie de încurajare. În cazul în care aceste obstacole și altele, cum ar fi preocupările practice, au fost abordate, consilierul ar putea fi nevoit să se gândească dacă nerespectarea unei teme rezonabile ar trebui să fie considerată ca o dovadă a unei lipse de ascultare, ceea ce ar determina escaladarea.
În situațiile de mai sus, persoana consiliată a refuzat efectiv să-l asculte pe consilier și, prin urmare, se impune escaladarea. Aplicată fără spirit critic, un consilier ar putea adopta aceeași abordare față de o persoană consiliată care primește consiliere, dar care continuă să păcătuiască. Un astfel de consilier ar putea presupune că, odată ce au fost rostite cuvintele de convingere cu privire la păcat, orice altă cădere în același păcat justifică escaladarea. Cu toate acestea, în slujba de consiliere, eșecul de a se pocăi poate să nu echivaleze neapărat cu refuzul de a asculta.
Ar trebui observate câteva note de precauție în ceea ce privește un tipar continuu de păcat. Adevărata strădanie, progresul real și intenționalitatea ar trebui să fie prezente la persoana consiliată, dar a cere perfecțiune, mai ales în domenii de păcate „sâcâitoare”, ar părea să fie dincolo de domeniul unei evaluări rezonabile pentru disciplina bisericii. Spus altfel, consilierul poate urmări mai degrabă direcția decât perfecțiunea. Matei 18:15-18 precede direct versetele 21-22, unde Petru întreabă de câte ori poate păcătui fratele și totuși să fie iertat. Răspunsul lui Isus, fie că este tradus prin 77 sau 70 de ori 7, indică o supraabundență de iertare. Un semn pe care sfătuitorul înțelept l-ar putea urmări este zelul și seriozitatea cu care cel consiliat urmărește restaurarea. Pavel reprezintă o astfel de râvnă în 2 Corinteni 7:10-11 ca fiind o dovadă de „întristare duhovnicească„. Astfel, consilierul înțelept va căuta să îl îndrume și să îl instruiască pe cel care se poticnește spre o pocăință tot mai deplină, înțelegând că va fi nevoie de iertare frecventă pe măsură ce persoana consiliată crește în asemănarea cu Hristos.
Un punct comun al multor autori care abordează acest subiect este necesitatea de a avea răbdare în procesul de escaladare. Fiecărei faze a procesului Matei 18 trebuie să i se acorde timp și perseverență. Adams scrie cu umor despre o ceartă între frați: „amândoi oftează, dar unul dintre ei și pufăie”. Când fratele ofensat se întoarce pentru a rezolva situația, el și-a rezolvat oftatul, dar încă percepe pufnirea din partea agresorului. Aparent, nici oftatul, nici pufnitul nu sunt cadrele potrivite pentru rezolvarea conflictului.
Robert Cheong insistă în mod util spre o astfel de răbdare, punând bazele unui „plan de răscumpărare” care să fie pus în aplicare în procesul de salvare. Astfel de planuri caută oportunități de a împărtăși harul și de a celebra acele semințe de pocăință care pot fi observate în viața credinciosului rătăcit. Poate că fratele rătăcitor nu a înțeles încă din Scriptură unde este condamnat păcatul său. Poate că, așa cum cu siguranță se întâmplă din ce în ce mai des, el a fost îndoctrinat cu un diagnostic lumesc de boală mintală care, în gândirea lui, îl eliberează de orice responsabilitate păcătoasă. Astfel de lucruri trebuie investigate și rezolvate înainte ca procesul să poată avansa în mod rezonabil.
Consilierul înțelept va căuta să limiteze și să clarifice în mod corect cazurile care sunt considerate ca necesitând o escaladare. Aceste situații vor fi marcate de păcate clare, documentate biblic, de un refuz din partea celui consiliat de a asculta, precum și de o apropiere răbdătoare din partea consilierului care caută semne de pocăință. O astfel de definiție, adoptată sub autoritatea bisericii locale, îi va permite consilierului libertatea și încrederea de a aborda păcatul la o persoană consiliată cu toată gama de instrumente pe care Hristos le-a intenționat.
După ce am discutat despre semnele unui caz care justifică escaladarea, lucrarea trece acum la o discuție despre o consecință necesară a escaladării: încălcarea confidențialității. O diferență definitorie între majoritatea practicienilor de consiliere biblică și cei care operează dintr-o abordare integrată într-un cadru autorizat este fidelitatea față de codurile profesionale stabilite de organizații seculare, cum ar fi codul de etică al APA. Astfel de coduri pot conține aplicații de folos ale înțelepciunii acumulate și, cu toate acestea, ele nu pot fi folosite pentru a submina autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu în biserica locală și în lucrarea de consiliere.
Scriind în Jurnalul de Practică Pastorală (mai târziu Jurnalul de Consiliere Biblică), Larry Spalink a descris o practică de confidențialitate strictă, înrădăcinată în confesiunile romano-catolice, care datează încă de la Augustin. Această confidențialitate, susține Spalink, a fost construită pe o presupunere de bun simț: dacă cel care primește mărturisirea împărtășește vreodată conținutul mărturisirii, nimeni nu se va mai folosi de confesiune. Astfel, posibilitatea ca o confesiune să fie ulterior repetată face improbabilă, dacă nu imposibilă, orice confesiune viitoare. Confidențialitatea creată de acest set de prezumții ar putea fi numită confidențialitate absolută, iar punerea sa în aplicare ar interzice cu desăvârșire unui consilier biblic să participe la disciplina bisericii.
Susținătorii integrării dintre creștinism și psihologia modernă, precum Clyde Narramore, au fost categorici în ceea ce privește valoarea confidențialității în consiliere, afirmând chiar că această confidențialitate este „primul și cel mai important element al eticii profesionale”. Această prețuire a confidențialității se poate extinde chiar până la obstrucționarea responsabilității consilierului în disciplina bisericii. Walter Becker, scriind despre etica consilierilor în biserică, recomandă să nu se încalce confidențialitatea în procesul de disciplină a bisericii. Astfel, pentru practicianul integrat, etica profesională poate să prevaleze asupra responsabilităților biblice. Nu trebuie să fie așa.
Scriind despre etica consilierii creștine (integrate), Randolph Sanders oferă un caz util și plin de prudență în acest sens. În scenariu, persoana consiliată, Brad, este implicată într-o aventură și vine cu reticență să ceară sfatul unui terapeut la rugămințile fiului său. La a doua întâlnire, fără nicio consultare cu Brad, pastorul lui Brad a fost invitat la ședință și toate detaliile aventurii i-au fost împărtășite acestuia. Brad este prins pe neașteptate și nepregătit pentru ceea ce s-a întâmplat. Consilierul nu l-a informat pe Brad înainte de ședință că o astfel de dezvăluire era posibilă și nici nu l-a informat pe Brad în timpul ședinței că dezvăluirea ar fi necesară pentru a-și îndeplini datoria creștină. A existat un păcat clar? Cu siguranță. A fost aplicată răbdarea? Deloc. A ascultat Brad de consilier? Nu i s-a dat nicio șansă. Consilierul, căutând poate chiar să aplice Matei 18, a scurtat de fapt procesul și a făcut lucrurile mult mai dificile pentru o situație deja afectată de păcat. Această aplicare a procesului de disciplină nu trece mai multe dintre testele deja descrise în acest document. Consilierul nu a reușit să aplice în mod corect tipul de confidențialitate pe care Scriptura îl prescrie.
În mod pozitiv, Scriptura cere un anumit nivel de confidențialitate, deși fără a folosi acest termen. În mod frecvent, de-a lungul Proverbelor, bârfitorul sau șoptitorul este văzut ca un personaj negativ care provoacă tot felul de probleme. Consilierii biblici trebuie să evite păcatul bârfei și să mențină informațiile confidențiale cu cea mai mare grijă. Mai mult, limitarea numărului celor care cunosc situația este înglobată în Matei 18. La începutul procesului, doar ofensatorul și ofensatul sunt la curent cu ofensa. Prezența unui număr atât de mare de persoane informate [la finalul procesului – n.trad.] indică în mod clar că, în afara escaladării, numărul acestora ar rămâne mic.
Așadar, consilierii biblici pot afirma un model general de „confidențe de consiliere”, așa cum le numește Adams. Este, de asemenea, rezonabil să susținem că consilierul ar trebui să explice care sunt informațiile confidențiale care vor fi păstrate și care ar putea fi necesar să fie încălcate în anumite cazuri. Consilierul ar face bine să le articuleze clar într-un document de inițiere care să fie explicat clar înainte de prima ședință de îngrijire. Păstrarea încrederii și informarea persoanelor consiliate este modelul prezentat de standardele de conduită ale unor organizații precum ACBC.
Deși Scriptura limitează într-adevăr împărtășirea informațiilor, atunci când vine vorba de abordarea păcatului, Scriptura cere, de asemenea, un cerc de cunoaștere din ce în ce mai extins. Consilierul biblic nu se poate ascunde în spatele standardelor profesionale de confidențialitate atunci când este în joc fidelitatea față de Biblie. Pe de o parte, Biblia cere în mod clar supunerea față de autoritățile guvernamentale (Romani 13), multe dintre acestea având cerințe clare de raportare a abuzurilor, în special în cazul minorilor. Pe de altă parte, autoritatea lui Hristos, mediată prin intermediul bisericii locale, cere respectarea cerințelor de „raportare” în scopul escaladării conversației de consiliere către disciplina formală a bisericii.
Steve și Susan deveniseră de curând mai activi în lucrările bisericii. Nu la mult timp după acest nou interes în slujire, conducerea bisericii a fost informată că Steve a abordat două femei care erau membre în biserică cu comentarii nepotrivite și sugestive din punct de vedere sexual. Conducerea bisericii a primit îngrijorările lor și a reacționat imediat, investigând cu sensibilitate afirmațiile și luând în considerare ce resurse suplimentare erau necesare: consiliere pentru membrii care s-au prezentat, contactarea forțelor de ordine etc. Steve a fost contactat și i s-a cerut să ofere o explicație; el a acceptat. El a asigurat conducerea că acestea au fost singurele două femei cu care a vorbit în acest fel și că îi pare nespus de rău pentru modul în care a acționat.
Steve a început să se întâlnească cu consilierul biblic al bisericii. Steve a fost cooperant cu consilierul și s-a întâlnit de mai multe ori pe săptămână pentru a se implica în proces. Cu toate acestea, pe măsură ce consilierea a continuat pe o perioadă de câteva săptămâni, au apărut mai multe victime. Încă de la ședințele inițiale de consiliere, lui Steve i s-au oferit deseori ocazii de a numi orice alte victime și, cu toate acestea, a continuat să ascundă adevărul. Consilierul și conducerea bisericii l-au implorat pe Steve să își mărturisească păcatul pe deplin, în loc să continue să fie dat în vileag pe măsură ce noi victime se prezentau. El nu a vrut. Văzând împotrivirea continuă a lui Steve, conducerea bisericii a luat decizia de a urmări disciplina formală a bisericii, escaladând situația din sala de consiliere la ședința plenară a membrilor bisericii.
Steve a fost subiectul potrivit pentru consilierea care să conducă la disciplină. Membralitatea curentă a lui Steve în biserica locală a consilierului l-a plasat direct în sfera de autoritate a bisericii. El se afla în situația potrivită pentru ca procesul de consiliere să conducă la disciplinare. Încercările repetate ale lui Steve de a se sustrage întrebărilor consilierului și de a-și ascunde păcatul au demonstrat nu numai un refuz de a se pocăi, ci și un refuz de a se angaja într-o schimbare semnificativă. Și, deși informațiile legate de situația lui au fost tratate cât se poate de discret pe parcursul procesului de consiliere, mandatul scriptural pentru urmărirea disciplinei bisericești a cerut în cele din urmă ca păcatul lui Steve să fie descris în fața trupului bisericii.
Acest document a încercat să limiteze în mod corect consilierea care escaladează spre disciplina bisericii, identificând subiectele și situațiile adecvate. Consilierul înțelept și biserica înțeleaptă care se angajează în lucrarea de consiliere voluntară vor aborda acest subiect cu minuțiozitate și claritate, atât pentru a se asigura că are loc o disciplinare biblică, cât și pentru a limita excesele disciplinării practicate fără discernământ. Sarcina consilierii este una de restaurare și de îngrijire și, deși este adesea privită în mod negativ și critic, la fel este și sarcina de disciplinare a bisericii. Consilierul înțelept va aplica standardele lui Dumnezeu mai presus de standardele omului și le va oferi membrilor bisericii întreaga măsură a privilegiilor care le revin în Hristos – inclusiv privilegiul disciplinării bisericești aplicate în mod corect.
Tradus cu permisiunea asociației ACBC. Traducătorul este responsabil de calitatea traducerii. Copyright© Association of Certified Biblical Counselors. Toate drepturile rezervate. Reproducerea, distribuirea sau traducerea fără permisiunea ACBC este interzisă.
Logan Williams
pastor
Logan Williams este pastor asociat la Faith Bible Church din Sharpbsurg, Georgia și își desfășoară doctoratul în consiliere biblică la Midwestern Baptist Theological Seminary.
