Devenind consilier biblic: Călătoria unui sceptic

În cele ce urmează, voi împărtăși povestea mea ca și consilier licențiat profesional și în același timp creștin în căutarea unei integrări teologice mai profunde. Această călătorie a început pentru mine în timp ce eram în procesul de a deveni terapeut cu specializare în căsătorie și familie, lucrând în sistemul de sănătate mentală din comunitate. Călătoria a condus la lucrarea mea actuală ca și consilier biblic la Fundația Creștină de Consiliere și Educație (CCEF). Alăturați-vă în călătoria mea de la scepticism și neîncredere la o îmbrățișare cu bucurie a consilierii biblice.

Prima mea expunere la Consilierea Biblică

Primul meu contact cu consilierea biblică a avut loc în timp ce eram un tânăr student la psihologie, la o universitate creștină. Într-un curs care prezenta diferite abordări creștine ale consilierii, scrierile lui Jay Adams de la începuturile anilor 1970 erau folosite pentru a prezenta consilierea biblică tipică. Îmi aduc aminte că am fost iritat puțin de scrierile lui confruntaționale și de concentrarea lui aparent îngustă pe comportament, păcat și pocăință. Ca proiect final, studenților li s-a cerut să-și aleagă una din abordările creștine ale consilierii și s-o apere în scris. Din câte știu, nici măcar un singur student din clasă nu a îmbrățișat consilierea biblică, nici chiar să creadă că o poate apăra cu bună credință. Spre uimirea noastră profundă, profesorul a afirmat că dacă l-am vedea pe Adams la lucru, am vedea mult mai multe asemănări decât deosebiri față de ceilalți consilieri creștini proeminenți. Totuși, acele scrieri timpurii păreau să ne distanțeze în mod inreconciliabil de a fi interesați în mișcarea consilierii biblice. Priveam cu suspiciune consilierea biblică. Eu personal am purtat această rezervă cu mine pe tot parcursul facultății și mai apoi în practica mea profesională de consiliere.

Mulți consilieri creștini pot să relateze o experiență trecută asemănătoare față de consilierea biblică, care descuraja orice posibilitate de apropiere mai mare față această mișcare. Povestea mea nu este unică sau excepțională în această privință. Unii au dat la o parte consilierea biblică, considerând-o irelevantă sau simplistă, în timp ce au continuat cu pasiune să caute îndrumare și metodologie în psihologii. Câțiva, cum a fost și cazul meu, ne-am închis urechile în ce privește consilierea biblică, dar pe parcursul anilor de practică în consiliere și de credință personală, ne-am regăsit aruncând o a doua privire curioasă „peste umăr”.

Dorința mea este să articulez sentimentul adânc de insatisfație pe care mulți terapeuți creștini instruiți clinic îl poartă în inimile lor: ei tânjesc după o continuitate mai adâncă între credința lor și practica lor de consiliere. Întrebările și experiențele la care eu am meditat sunt comune pentru mulți consilieri creștini care duc o luptă la intersecția dintre credința lor creștină, pregătirea lor seculară, și ce se întâmplă în practica privată a cabinetelor lor de consiliere. Atât timp cât vom practica, vom continua să ne luptăm cu aceste întrebări. Cu toate acestea, nu suntem singuri. Alții au mers pe acest drum înaintea noastră, și mulți dintre aceștia sunt „consilieri biblici”. Zeci de ani, mulți consilieri preocupați și dăruiți teologic s-au luptat să dezvolte o „psihologie” care să fie în mod distinct și profund centrată pe Evanghelie, o abordare a oamenilor și a problemelor lor care să se nască din Scriptură. A avut loc un progres impresionant față de zilele adesea vorbite de rău ale literaturii timpurii de consiliere biblică. Și totuși mulți consilieri creștini nu au mai aruncat o a doua privire niciodată asupra consilierii biblice. Ei continuă să piardă din vedere semnificația conceptului inițial și profunzimea și bogăția operei de artă depline. Eu sunt recunoscător că am aruncat o a doua privire îndelungată.

Prima mea experiență ca și consilier

Acum treisprezece ani, am făcut primii pași ca și consilier într-o comunitate rurală din sudul Floridei. Și a fost cu siguranță o perioadă dureroasă. Eram angajat să consiliez copii și adolescenți din familii cu risc crescut. Districtul acela era implicat în mod frecvent în încercări de a opri și preveni abuzul și neglijența față de copii. În doar câteva luni de implicare devotată în familii de coșmar, am început să mă lupt cu o anxietate generalizată cronică, dureri de stomac și panică moderată. Subestimasem complexitatea, dificultatea și natura împovărătoare a carierei pe care o alesesem. Îmi doream foarte mult să ajut aceste familii, dar știam că nu sunt bine echipat. Și aveam eu însumi nevoie de ajutor. Nu este un lucru neobișnuit ca efortul acesta profesional să fie de asemenea un efort personal.

Studiile

Am aplicat și am fost acceptat într-un program de terapie familială la o școală creștină de top. Acolo am studiat psihologie, teologie și încercarea lor de a le integra pe cele două. În adâncul meu, mi-au plăcut mai mult cursurile de teologie decât cele de psihologie. Spre surprinderea mea, ele abordau cu multă bogăție lupte complexe ale ființei umane, la un nivel mult mai profund decât cursurile de psihologie. În psihologie, eram în mod existențial singuri, și în cel mai bun caz eram conectați unii cu alții în această izolare fragilă. Teologic, m-am desfătat în oportunități de a medita la adevărul că exista Cineva care era aproape, ai Cărui ochi vedea totul, care era la lucru salvându-și poporul, și care vorbea adevăratele cuvinte ale vieții. Totuși, cursurile mele de psihologie erau bogate în tehnici. S-au dovedit foarte folositoare în a învăța să pun întrebări bine gândite și expansive. Mi-au oferit abilitățile necesare pentru a fi cu oameni care treceau prin durere și lupte. Eram dornic să învăț de la bărbați și femei care-și dedicaseră zeci de ani de viață profesională pentru a studia anumite domenii clinice specifice. Ei m-au învățat care sunt lucrurile de care să mă feresc, ce direcții ar putea fi folositoare și cum să văd pădurea în ciuda copacilor. Aici am dobândit multe cunoștințe în ce privește influențele puternice care se exercită asupra sufletului omului: psihologia, mediul, personalitatea, sistemul familial, etc.

O criză personală

În timpul facultății, am fost introdus în terapie de către un psihoanalist (tipul de consilier cu canapea) creștin dăruit și înțelept. Aici Domnul m-a cercetat, m-a încurajat și m-a crescut în moduri care au avut o vastă influență asupra mea. Sunt foarte recunoscător pentru aceasta. A petrece ore pe canapea, deschizându-mi inima și viața față de cel căruia îi încredințasem grija sufletului meu a fost un lucru foarte benefic. Toți acei ani ca și „client” – unul care trecea prin lupte – m-au învățat mai multe despre consiliere, relații și slujire decât orice alt curs sau carte. Și a dezvoltat un spirit de dependență umilă față de alții pe care Domnul i-a pus în jurul meu și peste mine. Faptul că am experimentat eu însumi creștere și vindecare m-a motivat să continui căutările mele profesionale.

Din păcate, această inspirație nu a rezistat în fața rigorilor și climatului de pe teren. După ce am lucrat doi ani în sistemul de sănătate mintală din comunitate, m-am retras cu totul din domeniul sănătății mintale. Descurajat și dezamăgit de comunitatea terapeuților, m-am alăturat rândurilor numeroase ale celor care au fost cândva terapeuți. Lucrul în consiliere mă făcuse să mă simt din ce în ce mai mult limitat. Mă simțeam stingher în fața presiunii pe care o experimentasem ca terapeut, încercând să aduc schimbare în situații complexe și fără rezolvare. Stresul lucrului cu familii cu risc înalt și volatile era exacerbat de conflictele din cabinet și de dinamica organizațională competitivă care păreau să pătrundă în orice zonă a domeniului, conducând la dependențe de droguri și de alcool. Tuturor le păsa foarte mult. Fiecare ținea din răsputeri la ramura lui/ei a psihologiei. Tot acest domeniu ca întreg părea inconfortabil de liberal și „tolerant” – chiar dacă era foarte competitiv. Iar pentru creștini și pentru credința creștină, exista o intoleranță vehementă. Cu toate acestea, am fost surprins să văd că această disciplină era atât de populată de creștini. A fost suprinzător pentru că eu personal mă simțeam alienat, iar credința mea creștină părea un partner atât de nepotrivit în cadrul psihologiei academice și clinice.

Începutul călătoriei mele sceptice

Știind că am lucrat ca terapeut, un prezbiter înțelept din biserica mea m-a abordat plin de har în discuții în care să comparăm perspectiva mea asupra oamenilor și schimbării cu perspectiva consilierii biblice. În anii mei de facultate, studiasem antropologia și personalitatea umană. Totuși, explicațiile lui sofisticate și centrate în Evanghelie, precum și aplicațiile la probleme profunde și complexe ale omului mi-au dizolvat încrederea mea intelectuală. Evanghelia, aplicată pasionat, cu precizie și nuanțare, m-a lăsat fără cuvinte și m-a asigurat tot mai mult de ignorața mea!

În una dintre ocazii, îmi aduc aminte că m-a întrebat cum aș aborda o femeie care se luptă cu o boală autoimună care îi dă dureri cronice. „Care este speranța pentru această femeie, ale cărei dureri poate nu vor scădea niciodată? Cum ai consilia-o tu, în mijlocul mâniei, pierderii și izolării sociale?” Răspunsul meu a fost să empatizez și să plâng împreună cu ea. Durerea ei era ceva ce ea va trebui să accepte ca realitate în lumea aceasta căzută și păcătoasă. I-aș oferi compasiunea și solidaritatea mea. Cu un entuziasm răbdător, prezbiterul m-a provocat: „Care este vestea bună pentru această femeie? Speranța ei este la cruce”, a continuat el. „Suferința lui Isus pentru ea, ca să învingă puterea păcatului și a morții. Ea are un Mântuitor plin de compasiune care a înviat din morți și care acum răscumpără suferința ei! El este Dumnezeul oricărei mângâieri și El o transformă tot mai mult după chipul Lui. Ea este un proces de purificare ca posesiune sfântă a lui Cristos. El este vrednic de suferința ei și va folosi suferința pentru a dezvolta o încredere plină de credință a ei față de El, în timp ce ea va fi de ajutor și altora care de asemenea suferă.”

Cum am putut să trec prin patru ani de facultate în cadrul unui seminar și niciodată să nu fi explorat adâncimile și lărgimile Evangheliei aplicate la probleme de consiliere specifice? Cele mai profunde și studiate perspective psihologice, care păreau atât de atractive, care păreau a oferi o înțelegere atotcuprinzătoare, acum păreau a fi doar în două dimensiuni, față de descrierile tridimensionale ale Bibliei. Așezate lângă explicațiile biblice, răspunsurile psihologiei la problemele fundamentale care sunt la baza fiecărei condiții psihiatrice (suferință, vinovăție, rușine, teamă, moarte, mânie, responsabilitate etc.) se dovedeau insuficiente. În aceste conversații cu prezbiterul meu, nemulțumirea mea față de psihologii a crescut tot mai mult, pe măsură ce bucuria mea creștea văzând o asemenea teologie practică bogată aplicată în consiliere. Ca și cum abia începeam să văd clar pentru prima dată, Scriptura a început să strălucească minunat și plin de putere în fiecare situație complexă a consilierii. Era doar începutul încurajării care se regăsește în Evanghelie.

CCEF intră în cadru: O nouă experiență cu consilierea biblică

În una din aceste conversații, prezbiterul meu mi-a promis că-mi va acoperi cheltuielile dacă voi veni cu el la conferința anuală CCEF. Am ezitat. Acele interacțiuni timpurii cu consilierea biblică lăsaseră o urmă adâncă de neîncredere care rămăsese chiar dacă interesul meu crescuse. Modelul păruse prea simplist și indiferent față de explorarea multelor influențe complexe și modelatoare din viața unei persoane. Era dificil să-mi înlătur percepția că această consiliere biblică subestima în continuare motivațiile, în timp ce îți concentra atenția doar pe comportament și pe cogniție. Rugăciunea, închinarea, pocăința și mântuirea urmau să fie folosite ca panacee în încercarea de a accelera contextul lent și relațional al schimbării și maturizării? Luarea acestei decizii de a participa la conferința anuală a devenit și mai dificilă când un prieten de familie, instruit într-o ramură provenită din consilierea biblică, mi-a prezentat niște liste de versete din Scriptură pe care să le dau oamenilor care aveau anumite lupte (anxietate, depresie, mânie, etc.). Simțeam complexitatea propriilor mele lupte, și mi se părea neînțelept și prematur să abordezi oamenii în acest mod aparent superficial. „Te lupți cu depresia? Memorează aceste cinci versete despre bucurie.” Mai mult, pregătirea mea clinică era încă privită cu suspiciune de către anumiți pastori cu care intrasem în contact. Aparent, ei analizaseră întregul spectru al psihologiei și nu văzuseră niciun beneficiu sau merit. Mă simțeam ca un dușman, nu ca un frate. Aceste practici și atitudini „biblice” mă îndepărtau și erau greu de înghițit.

Totuși, în ciuda acestor îngrijorări și experiențe cu consilierea biblică, am acceptat cu reticență să particip la conferința anuală CCEF. Îmi aduc încă aminte gândurile pe care le aveam în timp ce mă pregăteam să aud primul discurs plenar. Uitându-mă în jur, m-am găsit înconjurat de pastori, consilieri laici și alți consilieri aspiranți (dintre care doar câțiva fuseseră instruiți clinic). Plin de mândrie, gândurile mele s-au transformat în suspiciune pe măsură ce mă îndoiam de apartenența mea în acest grup. Ce știu acești oameni despre a face terapie? Ar ști ei să trateze un maniaco-depresiv sau să înțeleagă complexitățile dinamicii relaționale sistemice? Dar în ciuda întregii mele reticențe de a avea încredere în această nouă comunitate, m-am hotărât să am o minte deschisă și m-am luptat să dau la o parte păpastia pe care mândria mea o așezase între consilierea biblică și mine, ca și consilier profesionist.

Vorbitorul ne-a întâmpinat de pe podium și înainte de a termina de vorbit, Domnul deja mă smerise. Precauția se scursese din inima mea. Fusesem la multe conferințe de psihologie de-a lungul anilor. Dar niciuna nu era ca aceasta. Unde era competiția pentru atenție și recunoaștere? Unde erau sentimentele acelea supra-protective în ce privește jurisdicția și expertiza care erau parte integrantă a acestor conferințe? Eram obișnuit să fiu într-o cameră plină de terapeuți, unde fiecare integra un amestec unic de teorie psihologică, tehnică și spiritualitate personală. Fiecare credea în mod sincer că nuanța lui eclectică era mai convingătoare decât a altora. Totuși, aici experimentam smerenie, har și autenticitate. Niciunul nu căuta să fie auzit sau să-și promoveze propria nuanță de consiliere. Aceștia nu erau consilieri amatori, care se băgau în mod incompetent într-un domeniu aflat în afara jurisdicției lor. Majoritatea dintre ei erau un grup de credincioși dăruiți și iubitori, care-și doreau să crească în vieților lor, în înțelepciune și în abilitatea de a-i ajuta pe alții.

Exista o adunare unificatoare în jurul lui Cristos și a Evangheliei lui aplicată multelor probleme ale vieții. Și aceste aplicații ale Evangheliei abordau complexitățile consilierii în moduri pe care nu mi le imaginasem vreodată. Vorbitorii și participanții nu vorbeau despre o tehnică sau un mod de intervenție, ci despre o Persoană care schimbase toată realitatea. Vorbeau despre Cristos într-un mod care aborda cu semnificație schizofrenia, tulburarea bipolară și alte tipuri de tulburări de comportament. Era ceva dezarmant. Începusem să văd potențialul.

Seminarele erau personale, concentrate pe Evanghelie, și vorbeau adâncimilor vieții și relațiilor MELE. A fi atât de implicat persoanl a fost o surpriză plăcută. Mi-am dat seama foarte repede că nu urma să plec de la conferința aceasta doar știind mai bine cum să-i diagnostichez și să-i tratez pe ALȚII. Mult mai aparent era sentimentul că vorbitorii aveau alt punct de pornire – convingeri teologice pe care le împărtășeam, dar pe care nu știam cum să le fac să devină operaționale. Ei săpau întâi pentru a scoate la iveală adevăruri, teme și narațiuni teologice bogate, și abia din această perspectivă abordau apoi oamenii, relațiile și tulburările. Eu fusesem obișnuit tocmai cu opusul.

Eram familiarizat cu a învăța de la creștini care erau experți instruiți în psihologie, dar aveau mult mai puțină viziune teologică. În astfel de cazuri, psihologia întotdeauna făcea agenda. Același lucruri era adevărat și în viața mea. Aveam o diplomă de licență, master și pregătiri post-universitare în psihologie. În teologie făcusem câteva cursuri introductorii la colegiul biblic și la seminar, două cursuri de integrare, și în rest eram mai mult auto-didact. Încercasem cu sârguință să elimin ideile și intervențiile care păreau în mod clar nebiblice, dar teoriile, antropologia și tehnicile după care mă ghidam rămăseseră în mare parte seculare. Mă simțeam în mare parte neajutorat și neechipat pentru a putea gândi biblic despre oameni, despre probleme de psihiatrie și despre schimbare. Dacă dădeam la o parte moralismul creștin (fă asta… nu fă aceea…) și mijloacele harului (rugăciune, folosirea versetelor și istorisirilor biblice etc) de pe suprafața consilierii mele, perspectiva psihologică și teoriile pasiv motivaționale (de ce facem ceea ce facem) rămâneau esența a ceea ce făceam în practică. La sfârșitul zilei, propria mea consiliere se reducea de fapt la eclecticism¹ secular.

Cu toate acestea, eu tânjeam după o fundație mai profundă și biblică pentru consiliere. Știam că propria mea „integrare” ducea lipsă de o profunzime reală. Voiam să învăț de la alții cum să înțeleg teologic și să abordez înțelept motivațiile, comportamentul, cogniția, dinamica relațională, psihologia și emoțiile. Și știam că propria mea creștere spirituală nu mă ajuta în mod obligatoriu sau suficient pentru a putea construi o psihologie bazată pe credință.

Chiar din primele mele zile în domeniu, mă simțeam inconfortabil în ce privește unii academicieni creștini care adoptaseră și promovaseră teorii seculare cu reinterpretări creștine. Știam că există multe părți bune în teoriile și observațiile seculare. Totuși, la sfârșitul zile, toate erau insuficiente. Toate încercau să găsească sensul umanității separat de Creatorul nostru, de cel care ne dă și ne susține viața, Judecătorul nostru, Mântuitorul nostru. La conferința CCEF a fost primul moment când am zărit o „psihologie a credinței” bine dezvoltată care făcea altceva decât să reîmpacheteze teoriile seculare. Am plecat cu o dorință aprinsă de a învăța mai mult de la acești bărbați și femei care săpaseră și descoperiseră aceste adevăruri, implicații și aplicații bogate ale Evangheliei. Îmi aduc aminte că mă gândeam: „Dacă aș putea consilia în acest context, aș face-o pentru tot restul vieții.” Ce gură de aer proaspăt! A fost un moment de cumpănă pentru mine, când am început să mă regândesc la consiliere.

O tentativă de reînnoire a zelului de a-i ajuta pe alții

Opt luni mai târziu, m-am reîntors în domeniu, lucrând într-un spital de psihiatrie. La suprafață, consilierea mea părea foarte asemănătoare. Dar în interior, modul în care vedeam acum consilierea era transformator. Prin expunerea la consilierea biblică, am început să văd diferit oamenii și să pun alte întrebări. Dar chiar dacă puneam acum alte întrebăr, tot mă simțeam puțin incapabil să răspund eu însumi la ele. De exemplu, am lucrat multe săptămâni cu o femeie care suferea foarte mult din cauza unui traumatism cerebral sever. Într-o tentativă de suicid, femeia aceasta sărise în fața unui camion. A supraviețuit tentativei de sinucidere, dar a rămas cu un trup zdrobit și cu un traumatism cerebral sever. După un an sau doi de la accident, ea a fost internată în spitalul nostru de psihiatrie, pentru că era un pericol pentru ea însăși și pentru alții. Era o femeie foarte mânioasă, chiar crudă în multe feluri. Își bătea copiii, se certa cu soțul (care cel puțin era mai rapid decât ea) și folosea stări și cuvinte din sfera criminală și suicidală. Psihiatrul la care fusese îi prescrisese doze mari de tratamente tranchilizante, încercând să o protejeze pe ea și pe cei din jur. Dar chiar și așa, femeia aceasta provoca urgențe zilnice prin tot spitalul. Ea ne provoca să folosim contenționarea fizică, tranchilizante intravenoase și camera de izolare. Asistente cu experiență, cât și lucrători preocupați din domeniul sănătății mentale fuseseră răniți – unul dintre ei sever. M-am zbătut să găsesc răspunsuri în psihologie, dar ce am găsit mă lăsa adesea cu un sentiment de insuficiență. Teologic, eram dat peste cap. Putea o persoană obișnuită, muncitoare, să devină o persoană crudă, rău-voitoare și violentă în urma unui traumatism cerebral fizic? Neurologia ei alterată și debilitată avea această putere morală? Sau se întâmpla altceva aici – atât spiritual, cât și la nivel de voință? Cauzase traumatismul ei cerebral acest comportament greșit, sau incapacitase abilitatea ei de a ține sub control ce se întâmpla în inima ei? Era vreo speranță pentru această femeie? Și cum puteam vorbi în mod relevant pentru viața ei? Din păcate, am descoperit că mă temeam de ea mai mult decât aveam dragoste pentru ea.

Privind în urmă, îmi aduc aminte cum soțul femeii acesteia vorbea diferit cu ea decât toți ceilalți lucrători din domeniul sănătății mentale. Când stările ei escaladau, i se adresa direct – riscându-și propria siguranță fizică. El o mustra și o provoca să se poarte frumos, în timp ce noi toți, ceilalți, ne retrăgeam. Și, spre suprinderea mea, ea îl asculta și adesea răspundea bine. El era mai curajos și mai eficace decât toți profesioniștii instruiți. Cumva el înțelesese că leziunile ei cerebrale nu explicau pe deplin crizele ei de mânie. Și el trecea dincolo de tantrum-urile ei ca să vorbească direct conștiinței ei.

Scenarii asemănătoare aveau loc în fiecare zi, pe măsură ce lucram cu oameni care sufereau de demență, accidente vasculare cerebrale și alte probleme psihiatrice. Ascultam răspunsurile din psihologie și psihiatrie. Colegii mei aveau compasiune. Dar răspunsurile lor venea dintr-un model al bolilor mentale/biologic. Modelul medical nu se poate adresa „faptelor firii” (Galateni 5) pe care le experimentam și de care ne temeam zi de zi. Erau în mod clar comportamente care țineau de aspectul moral, și nu slăbiciuni fizice. Abordarea pacienților printr-o lentilă fundamental biologică ne împiedica să abordăm și să înțelegem comportamentul care era de fapt păcătos.

În practica mea proprie de consilier, cea mai mare parte din tehnica și teoria mea proveneau din intervenții care fuseseră eficiente statistic și din sisteme de idei care fuseseră bine studiate. Totuși, multe dintre aceste ideologii îmi dădeau un sentiment profund că sunt puțin deplasate. În interiorul meu, tânjeam să folosesc tehnici și să am conversații care erau bazate pe adevărurile pe care le puteam cânta în biserică sau pe care le includeam în rugăciunea mea pe genunchi. De fapt, mă luptam în mod sincer să știu cum să mă rog pentru cei pe care-i consiliam. Când încercam să fac asta, cuvintele pe care spuneam în conversațiile mele din sesiunile de consiliere se blocau când îmi ieșeau pe gură. „Doamne, întărește-i sentimentul granițelor Mariei dintre ea și soțul ei critic.” „Doamne, învaț-o pe Jessica să identifice, să pună la îndoială și să restructureze distorsiunile ei cognitive maladaptative.” „Isuse, dă-i lui Jimmy abilitatea să se atașeze în mod sigur de mama lui.” „Duhule, protejeaz-o pe Sylvia de neregularitățile emoționale.” Încercând să mă rog în aceeași direcție, cu aceleași categorii și cu același limbaj pe care-l foloseam în terapie părea ceva nepotrivit și ciudat. În cele din urmă, am renunțat și m-am rugat mai mult pentru mine, ca și consilier, decât pentru cei cu care mă întâlneam. „Doamne, dă-mi astăzi înțelepciunea de care am așa de multă nevoie când voi lucra cu Marry și Jimmy.” Și totuși tânjeam să pot vorbi clienților mei în moduri care-mi vorbesc și mie. Cel mai adesea, sfaturile pe care le dădeam erau decuplate de Adevărul de care aveam nevoie în mod disperat și pe care îmi bazam viața. Tânjeam după Adevărul eten în consiliere, nu doar adevăruri care aveau o aparență că funcționează, care funcționaseră pentru MINE sau care se întâmpla să fie la modă. Tânjeam să îmbrățișez adevărata autoritate – nu sentimentul că am eu consilierea sub control, ci autoritatea sub care mi-am pus propriile gânduri, sentimente și comportamente. Tânjeam după har și îndurare – nu doar bunătatea pe care uneori puteam s-o arăt celor consiliați, ci harul de care aveam nevoie AMÂNDOI.

Această luptă pentru coerență și integritate a fost mai mult decât o problemă profesională. Înainte de a intra eu însumi în domeniul terapiei, devorasem o carte scrisă de un psiholog creștin de vază. El mă învățase tehnici de relaxare și abordase distorsiunile cognitive. El vorbea despre a folosi rugăciunea ca o metodă de a te calma și de a te refocaliza. Dar a-mi aborda anxietatea la un nivel psihologic părea doar un remediu cosmetic. Anxietățile mele pervazive nu capitulau în fața rațiunii. Deși rugăciunea și versetele biblice înconjurau ideile și tehnicile lui, acestea erau în mod esențial cognitiv-comportamentale. Sigur, experimentasem puțin mai mult calm, dar inima mea păcătoasă și activă nu fusese niciodată transformată. Nu fusesem niciodată încurajat să explorez dorințele adânci, păcătoase, care mă conduceau și care, atunci când erau amenințate, îmi hrăneau anxietatea. Puteam să-mi „gestionez” mai bine anxietatea prin tehnicile și ideile pe care relaxarea și terapia cognitivă le oferea. Dar biblic anxietatea mea nu era una fântă. Cel mai profund remediu a venit analizându-mi inima și examinându-mi mintea. Schimbarea a venit în urma pocăinței de lucrurile pe care le pofteam cu înverșunare (a fi plăcut altora, a avea încredere în propria mea înțelepciune, putere, performanță și neprihănire) și în urma întoarcerii smerite către Cel care era vrednic de adorarea mea și care reinterpreta toate fricile mele. Eram disperat după ceva mai puternic și mai personal. Aveam nevoie ca rugăciunea să fie o relație vie, nu o tehnică psihologică. Aveam nevoie de Cel care era mai mare și mai puternic decât temerile mele și vrednic de devoțiunea mea.

Psihologia bogată a Evangheliei

Teoriile psihologice pe care le învățasem și folosisem nu mă conduseseră niciodată la Isus. De fapt, ele păreau niște șine paralele (psihologia și creștinismul) care se intersectau aparent în zare. Dar pe măsură ce tot mergeam, ele niciodată nu se întâlneau. Psihologiile pun individul și sistemul lui relațional în centrul universului. Fiecare dintre ele încurajează protejarea și promovarea individului și ce doresc, am nevoie, merit, simt și consider „eu” a fi esențial. Auto-centrarea și auto-dependența se nasc. Dar care dintre psihologii conduce la Evanghelie și o revelează? Ca și credincioși, dezvoltăm „o ureche” pentru Evanghelie. Și ceva ne mișcă profund de fiecare dată când auzim melodia Evangheliei în viețile noastre și în viețile celor din jurul nostru. De ce nu vrem să auzim această melodie bogată și în psihologii? Ce loc are iertarea altora așa cum Domnul ne iartă în teoria sistemelor? Ne ajută Terapia Cognitiv-Comportamentală să determinăm care este raționalitatea definită de Cristos? Ne deschide ochii și inimile față de Domnul, care este aproape, și înaintea Căruia trăim? Raționalitatea adevărată ne ia din lumea noastră centrată pe sine și ne duce într-o conversație cu Dumnezeul care are pentru noi intenția să-L cunoaștem, să avem nevoie de El și să-L iubim pe El. Ne conduce teoria nevoilor personale la a omorî poftele firii sau la a-i considera pe alții și interesele lor mai presus decât ale noastre? Fiecare teorie psihologică monocromatică este idolatră în propriul său fel și nu ne conduce la un Dumnezeu plin de compasiune, plin de har și drept, ci, dimpotrivă, ne îndepărtează de fapt de El.

Un cuvânt de clarificare și avertizare smerită

Permiteți-mi să clarific. A studia și a învăța din observațiile perspicace ale psihologiilor a fost de folos. Mii de consilieri preocupați sunt pe tranșee zi de zi, încurajând, provocând și ajutând oameni în nevoie. Și acești consilieri au ceva să ne învețe. Dar nu trebuie să îmbrățișăm antropologiile și filosofiile pe care teoriile și intervențiile seculare sunt clădite. În mod clar, psihologiile nu se vor adresa niciodată inimilor noastre, încăpățânate și închinătoare, care prețuiesc și apără pasiuni idolatre și adultere. Ele examinează în mod excepțional multe lucruri, dar sunt oarbe față de aspectele mai profunde. Habar nu au de lucrul care este cel mai important – sufletul înaintea Dumnezeului viu. La sfârșitul zile, consilierea noastră este nesatisfăcătoare dacă am abordat psihologia, istoria familială, traumele, influențele sistemice, etc., dar nu am făcut acest lucru în relație cu Creatorul, Judecătorul și Răscumpărătorul nostru. Chiar dacă clienții noștri experimentează anumite schimbări pozitive în viețile lor, eșuam față de ei dacă nu-i ajutăm să-și examineze inimile active, încăpățânate și păcătoase. Eșuăm dacă nu-i ajutăm să-și înțeleagă suferințele prin ochii lui Dumnezeu. Eșuăm dacă nu-i ajutăm să găsească îndurările prețioase ale lui Dumnezeu.

Privesc în urmă cu regret și mă rușinez de unele din lucrurile pe care le-am spus altor terapeuți creștini pe măsură ce mă luptam în această călătorie căutând să integrez credința și psihologia. „Scriptura nu vorbește despre aceleași „lucruri” ca psihologia. Psihologiile sunt o un domeniu de studiu distinct și specializat.” „Biblia nu este un manual de terapie. Nu mă învață ce să fac în cadrul unei sesiuni.” „Biblia nu studiază și nu vorbește despre diagnosticele și grupurile de simptome pe care le văd în cabinetul de consiliere.” „Mergi la o universitate bună de stat pentru a învăța cum să consiliezi.” Imediat după ce susțineam aceste puncte de vedere, mă simțeam puțin inconfortabil. Era mereu o intuiție bântuitoare că Scriptura aborda de fapt aceleași „lucruri” pe care psihologia și le asumase. În mod sigur, nu puteam nega ce făcuse ea în propria mea viață.

Întotdeauna o lucrare în desfășurare

Dumnezeu a continuat să-mi reveleze profunzimea Cuvântului Lui în a atinge inima omului și lucrurile care se luptă în interiorul ei și împotriva ei. Pe măsură ce acest lucru se întâmpla, am continuat să cresc în pasiunea mea pentru consiliere biblică. Voiam să învăț mai mult. Voiam să o aplic muncii mele ca și consilier al altora. Prin urmare, cu susținerea soției mele, ne-am împachetat lucrurile și am plecat la Philadelphia, pentru a mă pregăti mai departe la CCEF. Studiul consilierii biblice a fost ca o gură de aer proaspăt de la munte. Profesorii aplicau adevărurile profunde și simple (nu simpliste) ale Evangheliei lui Cristos pentru inima și comportamentul omului. După ce mi-am terminat studiile, am rămas pentru a termina un rezidențiat în consiliere, unde am avut posibilitatea să pun în practică ce învățam prin consiliere, predare și în scris.

Pentru prima dată după mult timp, consilierea a devenit în mod consecvent dătătoare de viață. În orice moment din sesiune aș putea să schimb locurile cu cel pe care îl consiliez. Într-o măsură sau alta, am nevoie de același adevăr pe care îl ofer. Distanțierea aceea auto-protectivă este redusă. Ipotetic, fiecare propoziție ar putea începe cu „Noi.” În loc să fiu un expert licențiat cu o cunoaștere tehnică a unor tulburări specifice și a tratamentului lor, sunt un membru din familie, un slujitor și un administrator. Aproape zilnic, mă cutremur ascultându-i pe cei pe care îi consiliez, știind că și eu sunt slab, în nevoie și păcătos. Și, la fel de frecvent, am oportunitatea să fiu provocat, să fiu uimit și să învăț de la cei pe care-i consiliez și care cresc în „credința care se manifestă în dragoste” în mijlocul suferinței, slăbiciunilor împovărătoare și ispitelor.

Desfătându-mă în înțelepciunea bogată a Scripturii și în Dumnezeul Scripturii

Întorcându-mă de unde am început această călătorie – ca student la psihologie într-un colegiu vocațional creștin liberal, îmi aduc aminte că am învățat despre consilierea „biblică”. Dar a fost prezentată ca o mișcare marginalizată a unor creștini care mustrau pe oricine intra pe ușa cabinetului de consiliere. Din păcate, era probabil un element de adevăr în această caricatură. Am întâlnit și eu consilieri care se numesc pe ei înșiși „biblici”, dar care sunt de fapt ofensivi, supra-simplistici și insensibili față de oameni. Dacă aceasta ar fi fost experiența mea la CCEF, pot să vă asigur că aș fi fost încă un „fost” terapeut. În mod remarcabil, am fost primit cu căldură, iar pregătirea mea clinică a fost adesea apreciată și răscumpărată. Tranziția către consilierea biblică a fost lentă, uneori circumspectă, dar mereu plină de bucurie și de transformare personală. Iar dacă Domnul va vrea, voi continua să cresc și să lucrez ca și consilier biblic pentru mulți ani de acum înainte.

Pentru această traducere, copyright © aparține asociației Christian Counseling & Educational Foundation (CCEF). Responsabilitatea traducerii revine integral traducătorului.

¹ Eclecticism – (din grecescul eklektikos, „selectiv”) – practica selectării unor doctrine din sisteme diferite de gândire, fără a adopta întregul sistem [n.trad.; definiție preluată din Enciclopedia Britannica].