Dihotomie sau trihotomie?

Depresia pare să invadeze fiecare aspect al vieții. Ea afectează funcția cognitivă, emoțiile, aspectele spirituale și fiziologia umană. Luând în calcul toată această paletă de simptome, ne punem întrebarea dacă depresia poate fi înțeleasă mai bine ca fiind o problemă spirituală, sau una psihologică sau una medicală – sau poate chiar o combinație a celor trei. Aceasta nu este o simplă întrebare de natură academică: răspunsul pe care îl vei da va modela profund felul în care te raportezi la depresie.

Majoritatea consilierilor creștini au adoptat o perspectivă împărțită în trei sau trihotomică asupra depresiei, încercând s-o înțeleagă din punct de vedere trupesc, sufletesc și spiritual. Se argumentează că din moment ce depresia ia naștere din și afectează acești trei constituenți ai vieții umane, ea trebuie înțeleasă și tratată din aceste trei puncte de vedere. Această logică este atrăgătoare și pare să rezoneze și cu experiența celor care au ajutat persoane aflate în depresie. Păstorii se găsesc de multe ori în situația în care trebuie să aibă de-a face cu probleme ce par mai mult „psihologice” decât „spirituale” (sau cel puțin simt că seminarul nu i-a echipat cu mijloacele prin care să abordeze acest tip de probleme). Doctorii se găsesc în situația de-a trata pacienți cu dureri și suferințe pe care le pun pe seama stresului sau a unor factori de natură emoțională. Psihologii ajung să aibă de-a face cu probleme ce persistă cu încăpățânare și care par în același timp de natură biologică (abuz de substanțe, tulburare bipolară etc.) și „spirituală” (abuzul de substanțe este „idolatrie”, un înlocuitor pentru Dumnezeu).

Însă trihotomia nu reușește să ofere o înțelegere unitară sau un tratament unitar pentru depresie. De exemplu, există, cu siguranță, simptome fizice pe care un doctor le poate trata cu medicamentație pentru somn sau cu o serie de substanțe psihotrope. Un psiholog ar putea încerca strategii cognitiv-comportamentale pentru a trata fricile, gândurile și mâniile iraționale, sau ar putea oferi o presupusă introspecție asupra unor evenimente din trecut. Cu siguranță, un pastor ar putea arăta felul în care credința în Dumnezeu produce speranță și oferă sens vieții. Așadar, cine ar trebui să trateze depresia? Poate o singură perspectivă să identifice cauza depresiei? Are vreunul dintre aceste puncte de vedere autoritate asupra celorlalte sau sunt toate pe picior de egalitate? Să aducem, pur și simplu, laolaltă cele trei perspective pentru avea o abordare holistică în slujire? Sau sunt cele trei perspective cumva concurente? Aplicată la depresie, credința că omul este format din trup, suflet și spirit produce mai multe întrebări decât răspunsuri.

Dihotomia – sau, mai precis, un punct de vedere dublu-unitar – prezintă într-un mod mai bun poziția Bibliei despre om decât trihotomia. Din acest punct de vedere, omul este descris ca având aspecte „interioare” și „exterioare”, dar acestea funcționează ca o unitate de bază. Mai mult, „omul interior” însuși este văzut ca o unitate de bază. Cogniția, emoția și voința sunt înțelese mai degrabă ca aspecte ale activității spirituale ale „inimii”, decât ca funcții psihologice distincte. Deși punctul de vedere dublu-unitar recunoaște complexitatea vieții interioare a omului, acesta oferă o viziune mai unitară a lui. Această viziune este mai precisă din punct de vedere psihologic și mai apropiată de experiența umană. Ea oferă o înțelegere mai bogată și mai completă a spiritualului, fără a detașa „aspectele spirituale” de cele „psihologice” sau „trupești”. Ea aduce astfel o coerență în felul în care ne raportăm la depresie și o tratăm. În continuare, voi examina trihotomia și dihotomia și voi da un exemplu dintr-un material popular de consiliere pentru a contrasta cele două perspective.

Problemele trihotomiei

Trihotomia este credința conform căreia ființa umană este compusă din trei elemente de bază: trup, suflet și spirit. Deși modul în care operează cele trei componente este aparent unitar, acestea sunt distincte și au proprietăți diferite. Fiecare componentă este astfel responsabilă pentru acțiuni ce se suprapun, dar în linii mari sunt operațiuni distincte în ființa umană: trupul este responsabil pentru partea fizică, sufletul pentru latura psihologică și spiritul pentru cea spirituală (definită ca o dimensiune verticală – relația cu Dumnezeu).

Pentru a susține această trihotomie sunt citate deseori două pasaje din scriptură. Primul este în Evrei 4:12: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, străpungând până desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva și fiind în stare să judece gândurile și intențiile inimii.” Folosind acest pasaj, se argumentează că, din moment ce sufletul și duhul pot fi despărțite, cu siguranță că sunt distincte. Într-un mod similar, 1 Tesaloniceni 5:23 spune: „Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească în toate, iar duhul, sufletul și trupul vostru să vă fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” Din nou, Scriptura pare să facă o distincție între cele trei componente: trup, suflet și spirit.

Sunt însă multe probleme cu interpretarea trihotomică a acestor pasaje. În primul rând, limbajul nu ne permite să lucrăm mecanic, acceptând un singur înțeles pentru fiecare cuvânt. În utilizarea curentă, cuvinte cu același înțeles sunt folosite împreună pentru a întări o idee. Isus face asta în Marcu 12:30: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta și cu toată puterea ta.” Isus nu propune aici un mod de-al vedea pe om ca fiind format din patru elemente: inimă, minte, suflet și putere, ci ne poruncește să-l iubim pe Dumnezeu cu toată ființa noastră. Același principiu se aplică și în Evrei 4:12. O interpretare directă este aceea că Cuvântul lui Dumnezeu este capabil să străpungă și să despartă sufletul și duhul, nu sufletul de duh. Cu alte cuvinte, despărțirea sufletului și duhului sunt exemple paralele ale lucrării de străpungere a Cuvântului lui Dumnezeu – la fel cum o sabie ascuțită ajunge în interiorul oaselor („încheieturile și măduva”). „Gândurile și intențiile inimii”, menționate la finalul versetului, sunt ceea ce găsim în interiorul sufletului și duhului (folosind un al treilea sinonim) atunci când disecăm ființa umane. În mod similar, în 1 Tesaloniceni 5:23 sunt prezenți termeni sinonimi, puși laolaltă pentru a comunica cât de completă și riguroasă este lucrarea de sfințire a lui Dumnezeu. El ne va sfinți în duh, trup, suflet, … inimă, conștiință, rinichi, minte și în restul ființei noastre! Dumnezeu va sfinți tot ceea ce ești, nu trei părți separate.

În al doilea rând, natura asemănătoare a sufletului și a duhului poate fi înțeleasă din felul în care Scriptura alternează cei doi termeni într-un mod repetat. Moartea este descrisă în unele pasaje prin „a-și da sufletul” (Gen. 35:18, 1 Împărați 17:21, Fapte 15:26) și în altele prin „a-și da duhul” (Ps. 31:5, Luca 23:46, Fapte 7:59). Morții sunt descriși ca „spirite în închisoare” (1 Petru 3:19) și ca „sufletele celor care au fost omorâți” (Apoc. 6:9). Potrivit Scripturii, omul apare în unele pasaje ca fiind „trup și suflet” (Matei 6:25;10:28) și în altele ca fiind „trup și duh” (Ecles. 12:7; 1 Cor. 5:35).

Teoria trihotomică este veche și se trage mai degrabă din filozofia greacă decât din exegeza biblică. Mulți filozofi greci credeau că duhul și trupul au naturi atât de diferite încât au nevoie de o substanță intermediară pentru a putea interacționa cu adevărat. Cu alte cuvinte, ei credeau că sufletul este o zonă de mijloc între duh și trup. Deși a fost o teorie des întâlnită printre părinții greci ai bisericii, această perspectivă tripartită a omului a fost respinsă gradual de cei mai mulți după ce Apoloniu (secolul 4) a folosit-o într-un mod ce amenința umanitatea perfectă a lui Cristos. Această respingere generală a trihotomiei a continuat și în Biserica Romano-catolică și, mai târziu, în bisericile protestante. Ambele au acceptat o perspectivă dihotomică și nu trihotomică a omului. De-abia în secolul al 19-lea câțiva teologi au căutat să reînvie perspectiva trihotomică.

Popularitatea actuală a trihotomiei nu este, însă, produsul în sine al unei mișcări teologice, ci mai degrabă al celor implicați în consiliere. Consilieri creștini, precum Clyde Narramore, Tim LaHaye și alții, au folosit distincția între suflet și duh pentru a face psihologia pertinentă pentru consilierea creștină. Este dificil să găsești distincția suflet/duh definită clar în scrierile lor, dar în practică se pare că gândurile și sentimentele sunt plasate în teritoriul sufletului și, în concluzie, sunt tratate de psihologie. Ei acceptă faptul că gândurile și sentimentele afectează latura spirituală, dar problemele generate de gânduri și sentimente sunt înțelese în mod primar prin intermediul categoriilor psihologice. Pentru ei, Scriptura are ca rol principal validarea teoriei psihologice și poate să ajute ca un îndrumar sau un gard de protecție pentru suflet, în loc să fie folosită pentru a explica problemele sufletului și pentru a oferi vindecare. Un exemplu în acest sens este cartea „Fericirea este o alegere” de Minirth și Meier, pe care o vom examina mai jos.

Distincția între latura psihologică și cea spirituală este mai problematică decât pare la prima vedere. Unde se termină problemele psihologice și unde încep cele spirituale? Să spunem că o persoană depresivă dezvăluie că a nutrit amărăciune ani de zile față de partenerul de viață. Sunt episoadele de mânie tratate necorespunzător o problemă în primul rând psihologică sau mai degrabă spirituală? Un psiholog ar răspunde că psihologia înțelege felul în care apar aceste episoade și că oferă moduri practice în care persoana depresivă poate învăța cum să privească și să controleze mânia. Însă, și Scriptura susține cu exclusivitate că amărăciunea este păcătoasă și reflectă atitudini și credințe despre Dumnezeu, despre sine și despre aproapele nostru, care, în cele din urmă, pot fi remediate doar de Christos. În timp ce mulți consilieri încearcă să taie nodul gordian, apare un scenariu îngrijorător care se repetă: latura spirituală își pierde din ce în ce mai mult importanța și devine o funcție subordonată trupului și sufletului. Orice ține de trup este plasat în domeniul medicinei. Simptomele de cauze fizice par să iasă în evidență. Persoanele depresive nu sunt considerate persoane care răspund cu inima, sufletul, mintea și duhul la evenimente fizice. Tărâmul „spiritual” se micșorează, deși Dumnezeu vede chiar și trupurile noastre ca fiind ținta problemelor și intervențiilor „spirituale” (Iacov 5:13-20). Apoi, pentru că sufletul este definit în mod funcțional ca fiind orice este cognitiv și emoțional, latura spirituală aproape că nu mai este luată în considerare. În domeniul „spiritual” rămân doar poruncile Scripturii, ilustrațiile sale și câteva strategii. Datorită accentului care se pune pe psihologie și medicină, informațiile „spirituale” par să fie de umplutură și prea puțin relevante. Și într-un fel chiar sunt. Despărțite de o înțelegere biblică corectă a faptului că inima este centrul motivațiilor și comportamentelor umane, evanghelia și poruncile lui Dumnezeu sunt superficiale și ineficiente, doar vag relevante pentru „problemele psihologice” și irelevante pentru „problemele fiziologice”.

Dihotomia și natura cuprinzătoare a laturii spirituale

Deși Biblia nu face o distincție foarte clară între trup, suflet și duh, ea descrie totuși omul ca fiind o ființă complexă. În mod general, Biblia face distincția între omul „exterior” și omul „interior”. Omul „interior” se referă la gândurile, dorințele, voința, emoțiile și orice alte activități „psihologice” ce ar putea să i se atribuie omului, precum și la „duhul” lui. Această natură cu multe fațete a omului interior este de obicei inclusă în termenul „inimă” (1 Sam. 25:36; 2 Sam. 6:16; 1 Regi 3:12; Ps. 4:7; 33:11). Omul „exterior” reprezintă acțiunile și cuvintele ce pot fi observate. Acest om exterior este format sinele fizic ce va putrezi (2 Cor. 4:16) și transmite în exterior dorințele omului interior prin „mădularele” sale (Rom. 6:13), „gura” (Luca 6:45), „picioarele” (Prov. 1:16) sau „mâinile” (Prov. 12:14).

Deși Biblia recunoaște distincția între omul interior și cel exterior, ea subliniază esența unitară a persoanei. Dumnezeu se relaționează la om ca la un întreg, nu doar la latura „spirituală”. În mod interesant, chiar pasajul citat în apărarea perspectivei trihotomice (Evrei 4:12 și 1 Tes. 5:23) subliniază lucrarea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu în întreaga persoană. În 1 Tes. 5:23 este subliniată lucrarea completă de sfințire a lui Dumnezeu pentru întreaga persoană. În Evrei 4:12 se subliniază faptul că Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în întreaga ființă a omului. Faptul că Biblia folosește frecvent termenul „inimă” pentru a reprezenta activitatea diversă a omului interior, întărește înțelegerea noastră că omul este o ființă unitară și sugerează faptul că Scriptura este reticentă în a face distincții ce nu sunt necesare.

Teologia Scripturii subliniază unitatea esențială a omului. Această unitate a omului îl face pe Dumnezeu să urască ipocrizia. Indiferent de cât de bune sunt faptele omului exterior, ele sunt pângărite dacă motivațiile inimii sunt păcătoase (Matei 7:21-23; 15:7-9; 23:25). Într-un fel, amăgirea poate fi înțeleasă ca o încercare de separare artificială a omului interior de cel exterior. Amăgirea înseamnă să te prezinți în exterior într-un fel ce ascunde intențiile sinelui interior. Unitatea omului este o reflecție a unității esențiale a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi divizat împotriva lui Însuși și astfel, nu poate să mintă sau să fie un ipocrit.

Faptul că Biblia indică o perspectivă dihotomică aduce coeziune în felul în care ne gândim la oameni deoarece clarifică această relație ierarhică între omul interior și cel exterior. Biblia descrie, de asemenea, faptul că omul interior este cel care controlează în esență comportamentul omului exterior. Din nou, Scriptura descrie acestea folosind limbajul inimii, așa cum vedem în Proverbe 27:19: „Așa cum se reflectă fața în apă, tot astfel și inima omului îl reflectă pe om.” Cu alte cuvinte, atunci când îl vezi pe om la nivelul inimii, atunci îl vezi așa cum este el cu adevărat. În Luca 6:43-45, Isus folosește metafora unui pom cu fructele lui pentru a ilustra faptul că, așa cum natura pomului determină ce fructe face, și inima determină faptele omului. „Omul bun scoate ce este bun din vistieria bună a inimii lui, dar cel rău scoate ce este rău din vistieria lui cea rea.” (v. 45). Acțiunile inimii determină acțiunile omului exterior.

Acestea nu pot nega însă influența puternică pe care omul exterior o poate avea asupra celui interior. Scriptura ne spune foarte clar că trupurile noastră pot fi o piatră de poticnire pentru noi. Isus, cu referire la lupta cu somnul pierdută de ucenici în Ghețimani, spune: „Duhul într-adevăr este dornic, dar carnea este neputincioasă” (Mat. 26:41b). Biblia ne arată marea compasiune și dragoste a lui Dumnezeu pentru cei ce suferă în trup. Cu toate acestea, Biblia niciodată nu folosește slăbiciunile și suferințele omului exterior drept un atu care să anuleze responsabilitatea omului interior de a răspunde la ele prin credință și ascultare. Acest aspect este exemplificat de Hristos prin triumful său asupra ispitei, atât pe cruce, cât și în pustie. Lipsa mâncării, adăpostului și apei sau experimentarea torturii nu L-au împiedicat să răspundă cu credință și dragoste. Limitările fizice și mentale pot să modeleze credința și ascultarea noastră, dar ele nu ne pot împiedica să răspundem cu credință.

Biblia descrie de asemenea și natura fundamentală a omului interior. Modul principal în care Scriptura caracterizează activitatea inimii este drept „religioasă”. Fie că evaluează gândurile, dorințele, temerile sau intențiile inimii, întrebarea importantă pe care Scriptura o pune de fiecare dată este „Pe cine slujești?” sau „Cine este dumnezeul tău?” Cu alte cuvinte, omul este întotdeauna evaluat și abordat ca o creatură care se închină prin natura ei. Închinarea, așa cum Scriptura folosește acest termen, nu este un simplu act intenționat de plecare în fața unei zeități alese. Mai degrabă, închinarea descrie dorința de neevitat a omului de a-și organiza viața în jurul căutării a ceva mai mare decât el însuși. Acest lucru mai mare poate să fie în realitate Dumnezeu sau un dumnezeu fals. El se poate închina Creatorului sau se poate închina unui lucru creat, indiferent că acest lucru poate fi ceva concret, cum ar fi plăcerea sexuală sau ceva abstract, precum dorința de control sau putere. Aceasta este situația pe care o descrie Pavel în Romani 1:18-36. Omul în starea lui căzută nu se oprește din închinare; el schimbă închinarea față de Creator cu cea față de lucruri create. Deoarece omul exterior este mânat de acțiunile inimii, o pervertire a închinării duce la o pervertire a comportamentului. Biblia ne învață astfel că toate acțiunile inimii și exprimarea lor prin comportament sunt de natură spirituală. Comportamentul uman trebuie înțeles ca un proces ce pornește din interior spre exterior, fiind o expresie a închinării. Această înțelegere cuprinzătoare a laturii spirituale face imposibilă separarea ei precisă de cea fizică sau psihologică.

Un exemplu: „Fericirea este o alegere” de Minirth și Meier

Implicațiile trihotomiei sunt cel mai bine înțelese printr-un exemplu. „Fericirea este o alegere” (en. Happiness is a Choice, n.tr. – HIC) este una dintre cele mai populare cărți din cultura evanghelică despre depresie. Cu vânzări de „peste cinci sute de mii de copii” declarate pe copertă, HIC continuă să fie un bestseller, fiind acum la doua ediție și a cincea rundă de tipar. Ea este de asemenea o carte devotată perspectivei trihotomice. Eu cred că acest aspect explică în mare parte popularitatea ei. În primul rând, Minirth și Meier vorbesc cu autoritatea unor psihiatri. Ei cunosc corpul uman și, cum ar fi de presupus, sufletul omului. Aceste referințe ar trebui să inspire respect, în mod special atunci când se vorbește despre un subiect ce include elemente clare din domeniul fizic și „psihologic”. În al doilea rând, Minirth și Meier vorbesc cu autoritatea unor pastori. Ei cunosc limbajul comunității evanghelice. Indiferent de cât de departe ne conduc în apele confuze ale teoriei psihologice, ale neurotransmițătorilor și ale DSM IV, ei ne oferă întotdeauna o privire liniștitoare spre malurile uceniciei, rugăciunii și Scripturii. Aceasta este o perspectivă atrăgătoare pentru mulți creștini care cred că sunt luate în considerare toate aspectele unei probleme complexe iar la final sunt îmbinate într-un întreg armonios. Minirth și Meier cunosc trupul, deci cunosc sufletul și cunosc și duhul.

Perspectiva psihologică (sufletul):

Din cele trei perspective prezentate în HIC, cea dominantă este cea „psihologică”. Înțelegerea procesului gândirii și emoțiilor servește ca punct de plecare pentru observațiile făcute din celelalte două puncte de vedere. Perspectiva psihologică a autorilor are patru mari teme: ranchiuna, influențele din copilărie, tulburările de personalitate și nevoile neîmplinite și stima de sine.

1. Ranchiuna

Cartea HIC susține că „acțiunea iresponsabilă de-a purta ranchiună este cea care generează majoritatea depresiilor” (p. 46). Din experiența mea cu persoanele depresive pot spune că mânia și purtatul ranchiunei joacă adesea un rol major în depresie. Însă autorii HIC nu continuă această observație cu înțelegerea faptului că o mânie păcătoasă scoate la iveală o nevoie disperată de pocăință și credință. Ei continuă, însă, cu o încercare de-a înțelege presupusele rădăcini ale gestionării greșite a mâniei. HIC menționează ocazional păcatul în contextul purtării ranchiunei, dar acestea sunt mențiuni scurte, pierdute prin pagini întregi de explicații „psihologice”. Mesajul lor implicit este că păcatul este un factor în ranchiună, însă cheia depășirii acestui comportament păcătos este înțelegerea psihologiei lui. „Unii oameni sunt iresponsabili pentru că aleg să fie, dar cei mai mulți sunt iresponsabili numai datorită lipsei bunei educații” (p. 46). Desigur, conștientizarea evenimentelor și obiceiurilor din trecutul cuiva pot fi utile în consiliere, dar două aspecte sunt esențiale aici. În primul rând, conștientizarea trecutului nu este un scop în sine, ca și cum simpla înțelegere a lui ar aduce vindecare. În al doilea rând, evenimentele trecute nu sunt „cauza” purtării ranchiunei (sau al oricărui altui păcat). O perspectivă dihotomică ne va împiedica să interpretăm mânia separat de închinarea inimii. În Iacov 4:1-4 este făcută foarte clar această conexiune. „De unde vin luptele și de unde vin conflictele între voi? Nu de aici, din plăcerile voastre care se luptă în mădularele voastre?” Episoadele de mânie nu expun doar strategii slabe, ci și aspecte ale inimii, dorințe ce o controlează și minciuni despre Dumnezeu, sine și aproapele nostru. Ca răspuns la toate acestea, scopul unui creștin trebuie să fie maturitatea spirituală.

2. Influențele din copilărie

Capitolul 6 din HIC citează din lucrarea anterioară a lui Dr. Meier, „Creșterea copiilor și dezvoltarea personalității din perspectivă creștină”:

„ … aproximativ 85% din tiparele de comportament ale adulților sunt puternic împământenite până vârsta de 6 ani. În acești șase ani cruciali ai vieții, noi am copiat tiparele de comportament ale părinților și în mod special al părintelui care are același sex cu noi. Am învățat să facem automat același lucruri pe care le fac și ei. Dacă ei și-a reprimat mânia, vom avea aceeași tendință de reprimare a mâniei. Dacă au folosit o boală trupească sau depresia pentru a obține simpatie, atunci, cel mai probabil, vom face și noi la fel.” (p. 50).

Cu alte cuvinte, noi nu ne controlăm mânia deoarece (în mod intenționat sau nu) am fost învățați să facem așa de către părinții noștri. De ce sunt aceste tipare atât de puternic împământenite? Deoarece creierele noastre operează ca niște calculatoare care înregistrează evenimente și reacții, ce rulează apoi din nou și din nou în mintea noastră, conform cărții HIC.

(Nota nr. 4 – Acest aspect este exprimat mai clar în capitolul 12 – „Există oare niște recomandări de bază pentru o viață fericită?” Aici este citată munca experimentală a unui neurochirurg, Penfield, ca dovadă pentru faptul că creierul înregistrează ca un calculator amintirile și emoțiile zi de zi. (Penfield i-a făcut pe subiecți să-și amintească evenimente din trecut prin atingerea unor regiuni diferite ale creierului cu un electrod.) În concluzie, aceste amintiri reprezintă o „programare greșită” pentru o persoană depresivă. „Ele pot să afecteze felul în care vorbim cu noi înșine în fiecare zi și, în concluzie, afectează felul în care ne simțim” (p.139). Importanța acestei „programări greșite” este subliniată în continuare în Apendixul 2: Studii de caz ale persoanelor cu depresie. Pe parcursul a patru pagini sunt prezentate sumar 11 cazuri. Aceste studii de caz sunt în realitate simple anecdote ce subliniază efectele influențelor din copilărie în viața persoanelor în depresie.)

Exercită oare părinții o puternică influență modelatoare asupra copiilor? Cu siguranță. Scriptura subliniază foarte clar rolul puternic pe care-l au părinții în păstorirea copiilor lor. Dar noi nu funcționăm ca niște mașini care, atunci când le sunt apăsate butoanele din trecut, se învârt în loc și o iau într-o anumită direcție. Rădăcina păcatului este păcatul, nu mediul sau „programarea greșită”. O astfel de distincție între latura psihologică și cea spirituală trunchiază înțelegerea păcatului. HIC pare să presupună că tiparele învățate în copilărie nu sunt păcătoase pentru că nu sunt o alegere conștientă. Însă caracteristica păcatului depășește alegerile noastre conștiente. Păcatul nu este doar un set de comportamente și alegeri voluntare, ci este chiar starea noastră. Această stare păcătoasă a noastră este cea care permite tiparelor păcătoase ale părinților să facă rădăcini în noi. Mediul înconjurător poate să ne influențeze, dar copilul păcătuiește din cauza naturii sale păcătoase, chiar dacă alege sau nu să facă asta în mod conștient . Indiferent dacă părinții au fost exemple bune sau rele pentru controlul mâniei, un copil născut cu nebunia în inimă va alege, fără Christos, să se complacă în mânie păcătoasă. Aceasta poate să ia forma unor episoade violente sau a unei manipulări subtile.

Un alt exemplu al distincției între latura psihologică și spirituală pe care o face HIC este afirmația că „mintea poate fi reprogramată folosind Cuvântul lui Dumnezeu”. Aici este descrisă puterea și veridicitatea cuvântului lui Dumnezeu și autorii menționează rolul Duhului Sfânt, însă afirmația lor este tulburătoare. Oare funcționează Biblia în viețile noastre pur si simplu prin faptul că oferă material nou pentru programare? Oare gândurile noastre sunt doar incoerențele amorale ale unui calculator? Nu! Gândurile noastre nu sunt un teritoriu neutru, ci sunt bazate în latura spirituală. În mod evident, în Romani 12:1 și în alte pasaje este prezentată nevoia noastră de-a avea gândurile transformate. Însă procesul nu este atât de simplu precum a spune „punem ce e bun și scoatem ce e rău”, ca și cum cogniția există pentru ea însăși. Asta ar reduce creștinismul la o simplă terapie cognitivă ce datează din primul secol. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndreaptă către o persoană, nu către o simplă listă de principii. Eu nu trebuie doar să am gândurile corecte; am nevoie de o reînnoire în profunzimea ființei mele, în inimă. Acest proces de reînnoire a minții poate să înceapă numai printr-o interacțiune personală cu Christos.

Cartea HIC citează de asemenea Filipeni 4:6-23 ca fiind baza pentru cele 10 îndrumări biblice legate de anxietate. Sfaturile de aici sunt bune, dar superficiale. Suntem îndrumați să-l ascultăm pe Dumnezeu, să ne rugăm, să medităm la gânduri pozitive, să ne îndreptăm atenția de la noi către alții și așa mai departe. Desigur, aceste sfaturi sunt bune atât pentru o persoană anxioasă, cât și pentru una care nu este anxioasă. Dar cum vorbesc ele într-un mod special unei persoane anxioase și deprimate? HIC nu face nicio legătură între „creierul calculator” al ființei noastre și aceste instrucțiuni. Acesta este un exemplu despre felul în care perspectiva trihotomică a autorilor asupra tiparelor gândirii eșuează în a se conecteze cu natura fundamental spirituală a omului. HIC prezintă Biblia ca fiind cea care oferă strategii interesante pentru a ameliora anumite simptome, dar autorii nu văd Biblia ca fiind capabilă să vorbească oamenilor ale căror probleme primare sunt luptele interioare. De exemplu, sfatul lor pentru a medita la lucruri pozitive este explicat în felul următor:

Am încurajat adesea persoanele care încep să se îngrijoreze, să spună:„Stop, relaxează-te; anxietatea este un semn că trebuie să te relaxezi. Deci, relaxează-te.” Îi încurajăm apoi să citească și să recitească versete precum Filipeni 4:8. Anxietatea este de obicei un semnal pentru a deveni din ce în ce mai anxios, dar printr-o tehnică simplă de modificare comportamentală creierul poate fi condiționat să folosească anxietatea ca un semnal că trebuie să se relaxeze. (p. 172)

Atunci când Biblia este înțeleasă prin prisma terapiei cognitiv-comportamentale, abordați ca niște închinători căzuți și răscumpărați, ci ca niște mașini cognitive/biologice. În mod sigur, sfatul Bibliei pentru cei care se îngrijorează nu este doar: „Hei, ce-ar fi să te gândești la altceva?” Biblia ne vorbește nouă, închinătorilor păcătoși, care, pentru a-L putea iubi pentru Domnul cu toată inima, mintea, sufletul și puterea noastră trebuie să lăsăm la o parte poftele și grijile „după care aleargă păgânii” și să „căutăm mai întâi împărăția și neprihănirea”. Angajamentele păcătoase și dezordonate ale inimii sunt principalele ținte ale Bibliei atunci când ne vorbește despre anxietate. Realitatea bunătății și prezenței lui Dumnezeu transformă îngrijorarea (Luca 12:32). De aceea, Filipeni 4:8 nu ne poate duce cu gândul la terapie comportamentală, ci este o chemare pentru a ne alinia inimile la bunătatea și gloria lui Dumnezeu. Noi „ne aducem cererile noastre cu mulțumire” unei Persoane care este aproape, care este cu noi (Filipeni 4:5,6,9). Ne punem speranța în această Persoană care ca face ceva. Această relație cu Altcineva este cât se poate de departe de o simplă tehnică de relaxare.

3. Tulburările de personalitate

A treia temă psihologică pe care se concentrează HIC este cea a tulburărilor de personalitate. Autorii examinează depresia în contextul unei personalități obsesiv-compulsive și al unei personalități histrionice (actoricești/teatrale). Aici devine foarte clară experiența clinică a lui Minirth și Meier. Ei au observat trăsături de personalitate interesante și semnificative la persoanele aflate în depresie. Ei chiar citează nu mai puțin de 130 de caracteristici cu care pot descrie personalitățile obsesiv-compulsive. Mai mult, ei susțin că majoritatea acestor personalități se întâlnesc la bărbații care lucrează din greu să depășească un sentiment profund de inferioritate. Bărbatul obsesiv-compulsiv ajunge să fie lăudat că este un muncitor care se sacrifică și un slujitor dedicat – un „tip de treabă”. Conform cărții HIC, în perioada de mijloc a vieții, bărbatul obsesiv-compulsivă va deveni deprimat deoarece realizează că nu a devenit perfect, că relațiile personale au avut de suferit și că urăște cât de mult se cere de la el. HIC subliniază din nou aici înțelegerea influențelor din copilărie. Cartea oferă apoi 13 pași pentru părinți pentru a nu obține (probabil – n.tr) un copil obsesiv-compulsiv!

Personalitatea histrionică este descrisă ca fiind o femeie care „mimează” depresia ca o strategie pentru a atrage atenția, ea nefiind de fapt deprimată. Ea este în general destul de emoțională, extrovertită, dramatică, impulsivă, îi este teamă că va fi respinsă și dependentă de alții, având strategii pasiv-agresive de-a se răzbuna pe persoana de care depinde. Ea tinde să-i seducă pe cei de sex opus pentru a-i demoraliza. Din nou, HIC subliniază aici influențele din copilărie și oferă o listă de 12 factori ce contribuie la personalitatea histrionică.

După descrieri atât de bogate, ne-am aștepta ca HIC să ofere o perspectivă captivantă asupra tratării depresiei în fiecare caz. Nu doar că nu este oferită o astfel de perspectivă, dar se pare că înțelegerea originilor acestor personalități este tratamentul în sine! HIC nu oferă nicio indicație din Scriptură pentru a se raporta la personalitatea histrionică, dar menționează o observație de natură spirituală a personalității obsesiv-compulsive, făcând diferența între sentimente de vinovăție reale și false. (Nota 6: Rezumatul general al discuției este bun. Oamenii sunt de multe ori apăsați fără motiv de vină atunci când au călcat legi făcute de om, ce țin de cultură sau de familie, dar nu legea lui Dumnezeu. Aceste persoane trebuie educate să înțeleagă diferența între cerințele lui Dumnezeu și cerințele omului. De asemenea, ele trebuie să accepte că lucrarea lui Christos este suficientă pentru a le acoperi adevăratele păcate.)

În final însă, perspectivele psihologice din HIC ajung să reprime aceste adevăruri importante. De ce ajunge persoana obsesiv-compulsivă predispusă să adopte standardele acestei lumi, în locul standardelor sau milei și harului lui Dumnezeu? HIC ne îndreaptă privirile din nou către influențele din copilărie. Citând din lucrarea Doctorului O. Quentin Hyder: „Cauzele sentimentului de vinovăție falsă provin din creșterea primită în copilărie. Un supraeu sau o conștiință prea rigidă pot fi dezvoltate doar de standarde și așteptări prea rigide impuse de părinți.” Autorii HIC concluzionează împreună cu el că „singurul tratament pentru sentimentul fals de vinovăție este înțelegerea lui și evaluarea lui pentru a stabili ce este el cu adevărat” (p. 74).

Scriptura însă ne indică spre ceva mai profund decât copilăria: natura noastră păcătoasă. Adevărul este că, în ciuda creșterii de care am avut parte, natura noastră de oameni păcătoși ne face să preferăm un standard de neprihănire pe care-l stabilim noi înșine, pentru a putea astfel să-l respingem pe Dumnezeu și să ne lăudăm cu realizările noastre. Aceasta duce într-adevăr la multă vină și suferință nejustificată pentru noi, însă asta este nebunia păcatului. Noi trebuie să ne pocăim de sentimentele false de vinovăție. De multe ori respingem standardele și harul lui Dumnezeu, nu pentru că dorim să suferim, ci pentru că fără Christos suntem de multe ori prinși orbește de căutarea neprihănirii și slavei personale. HIC ratează o oportunitate amplă de-a expune natura noastră de rebeli cu o neprihănire obținută prin fapte, care au nevoie de salvarea din partea unui Dumnezeu plin de milă, oferindu-ne în schimb și mai multă „introspecție” și „educație”. Din nou, distincția pe care o face HIC între latura psihologică și spirituală transformă tulburările de personalitate într-o categorie finală, făcându-i pe autori orbi cu privire la adevărurile profunde ale inimii, adevăruri care în realitate controlează trăsăturile de personalitate descrise de ei.

4. Nevoi neîmplinite și stima de sine

A patra temă majoră a cărții este cea a nevoilor neîmplinite și a stimei de sine. Principalele surse ale durerii emoționale, ce contribuie la mânia reprimată (presupusă ca fiind problema de bază în depresie) sunt, conform HIC, lipsa stimei de sine, lipsa relațiilor apropiate cu alții și lipsa relației apropiate cu Dumnezeu. Acestea sunt corelate cu învățăturile lui Isus despre primele două mari porunci și sunt prezentate „șapte principii de bază”. Deoarece HIC interpretează primele două mari porunci ca o expresie a nevoii noastre de intimitate și stimă de sine, autorii prezintă învățătura lui Isus într-un cadru psihologic și, în felul acesta, distorsionează ceea ce spune El. Cartea transformă cele două porunci în trei componente: „Iubește-L pe Dumnezeu; iubește-ți aproapele; iubește-te pe tine însuți” (p. 134). Schimbând ceea ce Isus susține că sunt cele mai importante două porunci duce la câteva erori. În primul rând, atunci când HIC înțelege dragostea de sine ca o poruncă în loc de o afirmație care să califice felul în care trebuie să ne iubim aproapele, sunt ratate presupunerile antropologice de bază ale Scripturii. În al doilea rând, importanța și profunzimea primei porunci este pierdută atunci când este adusă la același nivel cu porunca de-a te iubi pe tine însuți. Isus spune de fapt ceva cu totul diferit! El ne îndreaptă atenția spre nevoia noastră de-al face pe Dumnezeu ținta dedicării și nevoilor noastre și nu pe noi înșine. Cea mai mare poruncă este să-L iubim pe El cu toată inima, sufletul, mintea și puterea noastră. Datoria și abilitatea noastră de-al iubi pe aproapele nostru vin atunci când cunoașterea și relația cu Dumnezeu reprezintă punctul central al vieții noastre. În HIC, dragostea de sine devine însă în mod funcțional cea dintâi mare poruncă. Rezultatul este că porunca ce ne spune să ne afundăm cu totul în slăvirea lui Dumnezeu este redusă la o simplă strategie de evitare a depresiei!

În ultima treime a cărții, implicațiile practice ale cadrului psihologic devin și mai clare. În capitolul 11, „Depresia văzută din diferite unghiuri”, autorii analizează depresia, printre altele, dintr-o perspectivă trihotomică. HIC recunoaște inter-relaționarea spiritualului, fizicului și psihologicului, dar sugerează că una dintre aceste laturi le domină pe celelalte. De exemplu, o depresie spirituală s-ar putea să implice un sentiment real de vină, mânie îndreptată spre interior, o perspectivă greșită sau un atac din partea lui Satan. Depresia psihologică poate să însemne tipare greșite de abordare a vieții, a pierderii cuiva, a sentimentului fals de vină și ale „tulburărilor de gândire” (p. 122). Cum sunt făcute oare aceste distincții? Nu sunt tiparele greșite ale vieții o problemă spirituală și morală (Efes. 4:22-24)? Oare gândurile noastre nu au o responsabilitate morală și spirituală (Efes. 4:17; Rom. 12:2-3; 1 Cor.)? Oare sentimentele reale sau false de vină se regăsesc în diferite părți ale creierului, care țin de latura spirituală sau cea psihologică? Nu! Sentimentul fals de vină este o problemă spirituală, la fel ca sentimentul real de vină. Aceste distincții greșite produc confuzie deoarece sunt lipsite de sens. Când căutăm să înțelegem tiparele de comportament dobândite sau „tulburările de gândire”, nu o luăm de la zero. Atât tiparele de comportament cât și gândurile sunt probleme spirituale, despre care Scriptura vorbește amplu.

Mai mult, în capitolul 16, „Cum să găsești fericirea pentru întreaga viață?”, slăbiciunea perspectivei tripartite este de asemenea evidentă. (nota 7: Acest capitol este un sumar al cărții, sub forma unor sugestii (27 la număr).) HIC recomandă ca depresia să fie „abordată” la „nivelul spiritual, psihologic sau fizic” (sugestia 26). Autorii oferă o schiță ce prezintă modul în care trebuie acționat pentru fiecare nivel în parte. Aici devine clară distincția între latura spirituală și cea psihologică. Problemele spirituale sunt tratate drept nevoi de 1) cunoaștere a lui Christos (mântuire), 2) creștere în Christos, 3) confruntare unui anumit păcat sau 4) confruntare a forțelor demonice. Individul nu este provocat în niciuna din aceste situații să se analizeze la nivelul inimii. Sfaturile generale oferite aici sunt îndemnuri la rugăciune, la momente de liniște, încurajarea relațiilor în biserică, pocăința de anumite păcate (comportamente) și memorarea Scripturii. Din nou, sfaturile spirituale ale HIC au iz de modificare comportamentală moralistă, deoarece nu i se adresează omului la cel mai profund nivel al său.

Sub tutela problemelor psihologice intră învățăturile ce reprezintă grosul cărții HIC. Aici suntem instruiți să conducem persoana către introspecție: să recunoaștem „punctele forte și slăbiciunile” personalității lor, fie că vorbim de cea isterică sau cea obsesiv-compulsivă; și să ascultăm cu empatie. Și totuși, HIC nu recomandă nicio introspecție în inimă.

Perspectiva medicală (trupul)

Cartea HIC alocă trupului un rol semnificativ în depresie. Mai mult, HIC susține că problemele fizice trebuie să fie prezente pentru ca depresia să fie calificată drept „clinică” (p. 30). În majoritatea cazurilor însă, HIC consideră aspectele biologice ca având un rol secundar în depresie. Pentru autori, cauzele primare ale depresiei sunt cele care duc la durere emoțională, mânie și amărăciune. Ei văd că mânia greșit controlată afectează corpul și face ca nivelurile de serotonină și norepinefrină din creier să scadă, ceea ce duce mai departe la o serie de afecțiuni fizice ce adâncesc depresia.

În apărarea lor, Minirth și Meier susțin cu tărie că bagajul genetic nu reprezintă rădăcina depresiei și sunt „dezgustați de oamenii care pun toate problemele pe seama, genelor proaste’” (p. 45). Ei văd însă rolul geneticii în felul în care trupurile noastre răspund pe termen lung la mânie și amărăciune. O persoană poate să fie predispusă genetic la scăderea nivelurilor de serotonină și, în concluzie, să fie predispusă la depresie, așa cum o altă persoană poate să fie predispusă la epuizarea rezervelor de dopamină și mai susceptibilă de a suferi de schizofrenie. Cartea nu dă un răspuns clar la întrebarea dacă aceste scăderi ale nivelurilor de serotonină sau dopamină pot fi reversibile în absența medicației, însă argumentează în favoarea tratamentului farmacologic susținând că recuperarea este mai lentă fără ea. (Nota 8: Problema medicației este discutată în special în capitolul 14, „Când sunt avantajoase medicația și spitalizarea?” Aici HIC pare să devieze complet de la introspecția spirituală și psihologică prezentată anterior și să susțină puternic necesitatea medicației. În loc să analizeze îngrijorările legate de aplicarea principiilor medicale într-o depresie generată de aspecte spirituale sau psihologice, HIC preia în acest punct un discurs eminamente medical. Printre argumentele superficiale și necinstite îndreptate către oponenți se numără următoarele: „Acum un secol, o parte dintre creștini credeau că este un păcat să porți ochelari – îi numeau ochii diavolului.” „Chiar Christos a spus că cei bolnavi au nevoie de doctor.” „Luca, cel care a scris o porțiune mai mare din Noul Testament (inclusiv Faptele Apostolilor) decât a scris Pavel, era doctor.”)

Tulburarea bipolară are un rol unic în felul în care autorii înțeleg despresia, deoarece nu pare să fie legată de factorii de stres din mediu și este astfel considerată „în mare parte pe fond genetic” (p. 48). Deși următoarele afirmații nu pot fi caracterizate ca fiind o perspectivă deterministă clară, vă rog totuși să le analizați: „Depresia (fără cauze biologice) este de obicei tratabilă cu o terapie corectă…Chiar și depresia cauzată de aspecte biologice, incurabilă fiind, poate fi în general gestionată cu medicație adecvată și consiliere” (p. 23) și „… dacă o persoană pune în practică învățăturile din această carte, nu există niciun motiv pentru care ea ar trebui să ajungă vreodată în depresie clinică dacă nu are o tulburare bipolară genetică, tulburare ce afectează doar 1% din populație. Pentru ceilalți 99%, fericirea pe termen lung este o alegere personală” (p. 42). Dar oare HIC nu permite astfel ca Duhul Sfânt să producă fericire în acei 1%?

Din nou, Biblia recunoaște diferențele dintre omul interior și cel exterior, între păcat și boală. Afecțiunile fizice nu au loc într-un vid, ci sunt experimentate de persoane ale căror inimi se închină la ceva și care trăiesc fiecare moment al vieții lor înaintea lui Dumnezeu. În Biblie, probleme fiziologice nu sunt o categorie aparte (luați în considerare Iacov 5:14; vindecarea pe care Isus a oferit-o altora și propriile Sale suferințe; Isaia 38 etc.). Inima care se închină este întotdeauna antrenată în ceva, având uneori un rol în cauzarea problemelor fiziologice („psihosomatice”) și reacționând întotdeauna la suferința fizică sau la binecuvântări. Oamenii cu afecțiuni fizice au nevoie de îndrumare pentru a ști să răspundă la suferința lor. Chiar și atunci când suferința este fizică, perspectiva principală trebuie să fie cea a omului care se închină lui Dumnezeu. Persoanele în depresie au nevoie disperată de un adevăr nuanțat al Scripturii care, pe de-o parte, proclamă compasiune și milă față de cei care suferă, dar, pe de altă parte, îi cheamă să răspundă cu onestitate, credință și speranță în Christos. Dacă omul exterior, fizic, este luat în considerare făcând abstracție de omul interior, spiritual, atunci fiziologia va controla perspectiva asupra problemei.

Perspectiva spirituală (credința)

Multe din îngrijorările în legătură cu felul în care cartea HIC tratează aspectul spiritual au fost deja exprimate în comentariile mele legate de perspectivele fizice și psihologice. Însă trebuie precizat faptul că din HIC lipsește o înțelegere clară a păcatului și a felului în care este el vindecat de harul lui Christos. Autorii sunt dedicați în mod funcțional psihologiei ca modalitate „mai profundă” de-a înțelege oamenii și asta îi face orbi față de adevărata natură a păcatului și natura cuprinzătoare a spiritualului. În consecință, păcatul este menționat rar și doar atunci când este necesar și capătă astfel pentru ei doar un sens superficial, ca o încălcare a unor porunci și principii. Ei pun emoțiile și gândul în domeniul psihologiei și acestea devin astfel subiecte de investigație și tratament doar pentru terapeuți.

Concluzie

Primele două mari porunci ne cheamă să luăm în considerare natura amplă a relației noastre cu Dumnezeu și datoria spirituală de-a ne iubi aproapele ce rezultă din asta. Niciun aspect al ființei și lucrării noastre nu scapă obligației de-a fi absorbiți în slujba lui Dumnezeu cu mintea, emoțiile, voința și restul ființei. Astfel, nu doar o parte din mine este spirituală. Eu sunt spiritual – mintea, trupul, sufletul, inima și conștiința mea – și nu pot detașa o parte din mine și s-o tratez ca și ar putea exista separat de obligațiile mele spirituale față de Dumnezeu. Dacă facem asta, înțelegerea Scripturii și al rolului pe care-l are Christos devin mai sărace. Christos nu a venit să salveze doar o treime din ființa mea și să lase restul pe mâna profesiilor psihologice și medicale. Christos a venit să mă răscumpere de natura mea căzută, care afectează ce gândesc, ce simt, ce fac și chiar existența mea fizică. Depresia este într-adevăr o problemă complexă ce implică fiecare aspect al ființei noastre. Însă până când nu vom înțelege că oamenii sunt creaturi spirituale și conduse de închinare, o vom trata într-un mod inconsistent și vom rata scopul de-al glorifica pe Dumnezeu în toate lucrurile pe care le facem.

Tradus de Biserica Baptistă Logos București cu permisiunea asociației Christian Counseling & Education Fundation. Responsabilitatea traduceri revine integral traducătorului.

Pentru această traducere, copyright © (2000) aparține asociației Christian Counseling & Educational Foundation (CCEF). Dichotomy or Trichotomy? How the Doctrine of Man Shapes the Treatment of Depression, volumul 18, numărul 3. Copyright © (2020) pentru traducerea făcută de Biserica Baptistă Logos. Tot conținutul este protejat de drepturile de autor și nu pot fi repreduse în niciun fel fără permisiunea CCEF. Acest articol a apărut în jurnalu intitulat, Journal of Biblical Counseling. Pentru mai multe informații cu privire la cursuri oferite, materiale, evenimente, educație la distanță și alte servicii, vă rugăm vizitați, www.ccef.org.