Mânia și harul

Pare că trăim într-o societate imersată pe deplin în mânie. Am dori să naufragiem pe țărmuri sigure și liniștite, dar realizăm că nu există scăpare. Dacă ne-am putea detașa de noi înșine, atunci poate am avea o șansă, dar tocmai pentru că este așa de înrădăcinată în ființa noastră, nu avem nicio cale de ieșire. Renunțăm la diverse canale media, care dramatic sunt caracterizate de mult venin, pentru a ne reseta. Schimbăm contextul social, uneori și pe cel eclezial, tânjind după mai bine. Ne retragem mai mult, uneori spre izolare totală, dar pricepem cu durere, mai devreme sau mai târziu, că nu aceasta este soluția nădăjduită aplicabilă.

Inima omului este un izvor nesecat de mândrie și egoism, din care curge așa de multă mânie distrugătoare. Oricât și-ar dori acesta să aibă și el parte de o perioadă de secetă și să plouă cu smerenie și altruism, nu-și vede visul împlinit. Sufletul aceluia care s-a încrezut în Cristos are multe motive să nu se mânie păcătos și distrugător. Acestea ar fi doar câteva dintre ele:

1. Falimentele personale.

Sunt falimentele noastre, greșelile noastre și păcatele noastre mai numeroase decât ale altora? Oare nu tocmai realitatea aceasta ar trebui să ne oprească de la a ne mai mânia distrugător pe alții atunci când ei greșesc? Care este prioritatea noastră, bârna sau paiul? Nu ar trebui cumva să petrecem mai mult timp consumându-ne să scoatem bârna din ochiul nostru, decât paiul din ochii celorlalți? (cf. Mt. 7:1-3). Adesea, tocmai acela care este mai vinovat este ispitit să ridice piatra de jos și să arunce. De multe ori, acela care este predispus la mânie, resentimente și amărăciune față de ceilalți este, cel puțin, la fel de vinovat. De aceea, când alții ne oferă motive să ne mâniem pe ei, ar trebui să ne oprim și să ne analizăm dacă nu cumva și noi înaintea lui Dumnezeu nu ne facem vinovați de aceleași lucruri. Este amuzant și ridicol să vezi cum un năsos râde de un alt năsos! Cred că acest exercițiu de introspecție personală cu privire la falimentele și greșelile noastre ne va ajuta să nu întreținem o mânie rea față de ceilalți.

2. Pacea

Pacea la care ne-a chemat Dumnezeu și care ar trebui să stăpânească inimile noastre (cf. Col. 3:14). Cu alte cuvinte, să avem un ritm cardiac normal? Mințile tulburate, neliniștite și nemulțumitoare conduc de fiecare dată la mânie care nu oferă har și este distrugătoare. De ce lipsește cu desăvârșire liniștea socială? De ce în comunitatea de credință nu este armonie și destindere? De ce este așa de multă gălăgie în familii? Hilar, într-o cultură care accentuează așa de mult ideea de pacificare și se oferă tot felul de premii pentru pace, nu este tihnă. Adevărul este că nu ne dorim pace și nu ne dorim să fim fericiți. Dacă ne-am dori ca viețile noastre să fie caracterizate de acești termeni și realități, ne-am feri de orice mânie păcătoasă, distrugătoare și nepotrivită. Neînțelegerile, nu păcatele, sunt oportunități pentru slujire și demonstrare a harului din partea noastră (cf. Col. 3:13).

3. Slujirea altora.

Dacă viața-mi este definită constant de revărsări de mânie păcătoasă, în ce fel mă mai calific eu pentru ajutorarea altora? Poate că acesta este motivul pentru care Solomon spunea: „nu te împrieteni cu omul mânios… ca nu cumva să te deprinzi cu obiceiurile lui și astfel să-ți ajungă și ție o cursă pentru suflet.” (cf. Prov. 22:24-25). Oare cum am putea duce darul la altar când sufletul este pierdut în teritoriile dușmanului (cf. Mt. 5:24)? Prea des avem înaintea ochilor noștri formatori de opinie care sunt plin de mânie, amărăciune și tulburare față de alții. Ce folos să stai în fața altarului cu mâinile goale, uneori chiar pline de sânge? Oare cumva aceasta o fi fost rațiunea din spatele sfatului oferit lui Timotei de către Pavel: „bărbații să se roage… și să ridice spre cer mâini curate, fără MÂNIE și fără îndoieli”? (cf. 1 Tim. 2:8).

4. Dumnezeu ne-a iertat pe noi

Dumnezeu ne-a iertat pe noi în Cristos, deși nu am meritat-o. Pedeapsa care ne condamna la moarte a trecut asupra Lui și prin rănile Lui noi primim viață. (cf. Isaia 53:5b) Evanghelia este cea mai profundă și evidentă dovadă că mânia poate conduce la har. Mânia poate să nu distrugă, ci să construiască atunci când este construită pe gloria lui Dumnezeu și binele spiritual al celorlalți. Mânia noastră poate oferi har celor din jur așa cum mânia lui Dumnezeu ne-a oferit nouă har. O astfel de mânie are cu adevărat putere, pentru că este presărată cu un bine generos și altruist.

Fie ca Evanghelia să facă să răsară în inimile noastre multă bunătate, smerenie, blândețe și răbdare, în locul amărăciunii, mâniei și răzbunării care ne-au învăluit de prea multe ori.