Psalmul 73 în viața de zi cu zi

Trăiesc de o viață printre evanghelici, dar nu cred că mi-a fost dat vreodată să aud pe cineva care să frecventeze vreo adunare locală și să zică „eu vin la biserică, însă nu cred în Dumnezeu; nu cred că El este Atotputernic!” Am auzit povești, dar nu am dat nas în nas cu astfel de oameni. Cu toate acestea, mi-a fost dat să văd adesea creștini care pun sub semnul întrebării puterea absolută a lui Dumnezeu și purtarea Lui de grijă. Cum se poate trăi această schizofrenie funcțională?

Cartea psalmilor este remarcabilă pentru că înfruntă viața, nu se ascunde de ea, și ne învață și pe noi cum să o facem. Psalmii sunt o colecție de cinci cărți despre umblarea prin credință a celor care își pun încrederea în Dumnezeu într-o lume a eclesiastului. Prima carte se deschide vertiginos și încurajator, cu o afirmație ușor de îmbrățișat pentru cei duși la biserică: cei evlavioși prosperă (Ps. 1:3). Cartea a 2-a începe prin consemnarea faptului că viața nu oferă o conexiune directă între virtute și răsplată (Ps. 42:3, 5, 9-10). Cartea a 3-a se înnorează cu totul și sare direct la întrebarea de neevitat: este evlavia utilă sau doar o pierdere de timp (Ps. 73:13)? Din moment ce alții au parte de toate plăcerile (Ps. 73:4, 5), iar noi primim toate loviturile (Ps. 73:14), de ce să nu renunțăm și să ne alăturăm majorității fericite (Ps. 73:10)?

În Psalmul 73, Asaf, prin realismul său cu privire la cum este viața, ne oferă câteva gânduri remarcabile. Psalmistul își începe călătoria într-un ton depresiv : „Sigur totul este în zadar!”, însă o finalizează încurajat de realitatea adevărului îmbrățișat. Psalmul este scris într-un chiasm:

A¹ (v. 1) Adevărul exprimat: Dumnezeu este bun!
B¹ (v. 2-14) Săracul de mine!
C (v. 15-20) Realitatea vieții
B² (v. 21-26) Bogatul de mine!
A² (v. 27-28) Adevărul reafirmat: da, Dumnezeu este bun!

Obiectivul față în față cu subiectivul

În prima jumătate a psalmului este descris adevărul în conflict cu experiența. Experiența pare că bate adevărul, însă doar pare. Asaf exprimă realitatea că Dumnezeu este bun, însă apoi experimentează un episod schizofrenic, descriind viața dintr-o perspectivă diferită – lucru despre care scrie el mai târziu. El se uită la oamenii răi care prosperă și se bucură de avantaje inexplicabile și se întreabă dacă aceasta este bunătatea lui Dumnezeu. El îi descrie. Limbile lor (întotdeauna, în Biblie, etalonul caracterului) le dezvăluie sentimentul valorii de sine – dreptul lor asumat de a face ce doresc și de a porunci totul. Ei atrag adepți, care urcă de bunăvoie în trenul abundenței lor (v. 10), chiar dacă acest lucru implică și subscrierea la teologia lor a unui Dumnezeu irelevant (v. 11). Ei se bucură de o viață fără griji și de creșterea a bogăției (v. 12). Asaf nu o spune, însă parcă îl auzi șoptind: Cum este Dumnezeu bun, dacă așa arată viața? Întrebare pe care se prea poate să o fi pus și noi uneori. Citești și înțelegi că ceva este în neregulă, fapt care se va vedea cu certitudine în cealaltă parte a scrierii. Și așa este și în viață de zi cu zi. Trăim acest paradox, însă nu trebuie să ne oprim aici. Obiectivitatea adevărului și realității lui Dumnezeu întotdeauna ne deschide ochii. Cine are urechi să audă!

Realitatea vieții

Asaf nu poate trăi viața în două lumi, când în realitate este doar una. Nu poate avea două perspective când există doar o lentilă hermeneutică corectă. Realitatea vieții pentru Asaf este că face parte din cei cu inima curată a poporului vechi al lui Dumnezeu. Dacă cei mai mulți dintre evrei nu au fost regenerați, Asaf face parte din ekklesia lui Avraam, a celor care au avut păcatele acoperite. El are parte de legământ și de toate beneficiile pe care acesta le aduce, în mod special templul. Acolo, de fapt Asaf realizează care este realitatea și cât de schizofrenic a fost. El declară: „Când mi se amăra inima și mă simțeam străpuns în sufletul meu, eram fără minte și nu știam nimic, eram ca un animal înaintea Ta!” Asaf a trăit pentru o vreme aproape ca un animal înaintea Răscumpărătorului Său, pentru că omul lăuntric (inima = suflet = minte) nu pătrunsese realitatea Dumnezeului lui. În această perplexitate a vieții apar trei principii de o importanță imensă:

1. În orice situație, este important să fii loial față de poporul lui Dumnezeu;
2. să fii găsit în locul de închinare și
3. să iei în considerare eternitatea. Astăzi, în Noul Legământ avem parte de o realitate cu atât mai glorioasă. Noi, care nu ne ducem la „Sfântul locaș”, ci suntem templul cel Preasfânt. Noi, care nu mergem într-un loc sau la o slujbă de închinare, ci intrăm la tronul îndurării în Duh și adevăr. Noi, care nu așteptăm eternitatea, ci o trăim acum prin cunoașterea Fiului Său.

Care este cealaltă fațetă a realități? Dacă destinul final al aceluia cu inima curată este ceresc, cel al celor descriși în prima parte ca fericiți, îndestulați și liniștiți este cu totul nesigur (v. 17-18); ei vor descoperi că au fost victimele unei „înșelăciuni totale” (ruină, v. 18); nu doar distruși, ci și îngroziți (v. 19), și respinși cu totul de Dumnezeu (v. 20).

Adevărul triumfător

În toată durerea sa auto pricinuită, Asaf era un om bogat: Îl avea pe Dumnezeu – un prezent sigur (v. 23), un viitor trainic (v. 24a) și o eternitate indubitabilă (v. 24b), o bogăție cerească și pământească (v. 25), o putere și o moștenire dincolo de durata vieții pământești (v. 26), o bunătate și un refugiu inaccesibile celor care pier sub mânia divină (v. 27-28). Când ai parte de această realitate divină este ușor să spui cu levitul: „Carnea (trupul) și inima (omul lăuntric) mi se pot distruge, dar Dumnezeu este stânca inimii mele și partea mea de moștenire pe vecie. Cât despre mine, este bine să mă apropii de Dumnezeu!”

Acum la început de an nou să ne amintim că Dumnezeu este bun cu cei cu inima curată și să ne încurajăm să ne apropiem de Dumnezeu prin apropierea de cei care sunt ai Lui. Fie ca și noi să facem din Isus adăpostul nostru și să povestim lucrările Lui! Tu în cine te adăpostești?