Satan urăște pocăința, așa că nu-i nevoie să o urăști și tu
În 2019, sociologii Jonathan Haidt și Greg Lukianoff au observat un fenomen care a cuprins campusurile universitare și care contribuie la un mediu din ce în ce mai ostil în jurul discursului și dialogului. Orice lucru pe care o persoană îl interpretează ca fiind inconfortabil sau non-afirmativ, au sugerat ei, este acum numit „traumă”. Tot ce este necesar ca dovadă a acestei traume este sentimentul sau senzația subiectivă a individului. În cuvintele lor, „nu era de competența nimănui altcuiva să decidă ce reprezintă o traumă, hărțuire sau abuz; dacă ție ți s-a părut așa, ai încredere în sentimentele tale. Dacă o persoană a raportat că un eveniment a fost traumatizant (sau intimidant sau abuziv), evaluarea sa subiectivă a fost considerată din ce în ce mai mult ca fiind o dovadă suficientă.”1
Ceea ce au observat Haidt și Lukianoff evidențiază faptul că societatea culturală mai largă se confruntă într-adevăr cu o schimbare în ceea ce privește înțelegerea sa despre împlinirea umană. Din ce în ce mai mult, scopul individului este văzut ca fiind îndeplinirea tuturor dorințelor sale. A fi „sinele tău adevărat” și „a-ți trăi cea mai bună viață” este echivalat cu a acționa conform impulsurilor care îți vin în mod natural.2 O opinie majoritară a Curții Supreme de Justiție a afirmat chiar că „în centrul libertății se află dreptul de a defini propriul concept de existență, de sens, de univers și de mister al vieții umane.”3 Orice altceva decât individualismul de expresie este văzut ca un eșec trist în ceea ce privește trăirea vieții la potențialul său maxim.
Reversul acestei schimbări în înțelegerea noastră a împlinirii umane este, bineînțeles, o redefinire radicală a „răului”. Oricine sau orice lucru care stă în calea unei persoane care își exprimă „adevăratul sine” nu mai este văzut ca fiind doar incomod sau neplăcut, ci ca fiind critic și intolerant. Ei sunt văzuți ca producând nimic mai puțin decât un prejudiciu. Acest lucru are implicații evidente și de anvergură pentru chemarea pe care Evanghelia o face la pocăință. La urma urmei, pocăința este o chemare radicală de a renunța la propriile prerogative, dorințe și plăceri ca răspuns la ceva mai bun. Dar, după cum constată mulți din biserică, chemarea la pocăință este din ce în ce mai mult percepută ca fiind lipsită de iubire, insensibilă sau legalistă.
Faptul ca o biserică să cheme cu dragoste un cuplu răzvrătit să se întoarcă de la o coabitare lipsită de pocăință este considerat abuziv.4 Faptul că o soră în Hristos își avertizează prietena cu privire la pericolele pe care le reprezintă apropierea ei treptată de acel coleg de serviciu de sex masculin este intruziv. Chiar și perspectiva evanghelizării în sine ajunge să fie văzută ca o ingerință plină de judecăți. Și ce este mai rău: mulți din biserică au adoptat aceste ipoteze nebiblice. Biserici întregi au fost construite pe noțiuni libertine de pocăință și convertire: „poți să o accepți sau să o respingi; noi suntem aici pur și simplu pentru a te ajuta de-a lungul călătoriei tale spirituale”.
Acest lucru este alarmant. În cazul în care chemarea la pocăință dispare din limbajul nostru evanghelic în această epocă actuală, se pierde orice speranță de convertire individuală și de succes în consiliere.
Pericolul pentru biserică în acest mediu este tentația de a-și redefini conceptul de iubire departe de versiunea biblică. Dar acesta este, de fapt, cel mai lipsit de iubire pas greșit pe care l-ar putea face biserica. Dacă dragostea biblică implică chemarea la pocăință de păcat, atunci biserica și consilierul biblic sunt cei care sunt în pericol de a deveni neiubitori din punct de vedere biblic prin omiterea pocăinței ca o componentă necesară pentru o schimbare autentică a vieții.
Biblia are o viziune radical diferită asupra pocăinței în comparație cu cea a culturii noastre emergente. În Scripturi, pocăința și dragostea merg de mână. Luați în considerare cuvintele de învățătură ale lui Isus, vorbindu-i tânărului conducător bogat:
„A alergat la El un om care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: – Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţă veşnică? Isus i-a răspuns: – De ce Mă numeşti „bun“? Nimeni nu este bun decât Unul: Dumnezeu. Cunoşti poruncile: „Să nu ucizi“, „Să nu comiţi adulter“, „Să nu furi“, „Să nu depui mărturie falsă“, „Să nu înşeli“, „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta.“ El I-a spus: – Învăţătorule, pe toate acestea le-am împlinit încă din tinereţea mea. Privindu-l, Isus l-a iubit şi i-a zis: – Îţi lipseşte un singur lucru: du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor, şi vei avea astfel o comoară în cer. Apoi vino, urmează-Mă! Mâhnit de aceste cuvinte, a plecat întristat, pentru că avea multe posesiuni.” (Marcu 10:17-22).
Observați ce se întâmplă aici:
- Tânărul conducător bogat avea un set de iubiri. Își iubea profund banii. A-l îndepărta de banii săi poate fi perceput ca fiind lipsit de iubire față de noțiunea de împlinire de sine. Dar Isus vede nevoia mai mare a inimii omului de a-și schimba aceste iubiri.
- Isus nu credea că a-l iubi pe om și a-i spune adevărul sunt în contradicție. „Privindu-l, Isus l-a iubit şi i-a zis…” Isus a considerat că a-l iubi pe tânărul conducător bogat și a-i spune un adevăr dur sunt două părți complementare ale Evangheliei.
- Uneori, oamenii pleacă oricum. Uneori, cel pe care îl consiliați se face nevăzut. Am fost informat cu convingere că motivul pentru care cei rătăciți nu răspund bine la chemarea Evangheliei la pocăință este că aceasta „nu a fost făcută în modul corect”. Aceasta este întotdeauna o posibilitate. Dar este important să vedem că până și Isus, cel mai bun și mai iubitor evanghelist care a trăit vreodată, a experimentat totuși respingerea. Acest lucru se datorează împietririi inimii, nu neapărat eșecului celui care împărtășește (1 Corinteni 1).
Evanghelia ne reamintește că pocăința are un preț (Luca 14:25-33). Dar ea ne dă și o mare speranță: oricine este dispus să se îndepărteze de iubirile și dorințele sale de bază poate avea o libertate mai mare în Hristos. Nimeni care se pocăiește de o iubire profundă nu va fi – în cele din urmă – dezamăgit. Sarcina consilierului este deseori aceea de a-i ajuta pe cei consiliați să vadă că pierderile temporare ale unor iubiri nepotrivite produc întotdeauna binecuvântările mai mari ale lui Dumnezeu prin iubiri noi și corect rânduite.
Adesea, pocăința este dificilă, deoarece vechea noastră cale oferă un sentiment de siguranță și familiaritate. Ne temem că, dacă ne pocăim de ceea ce ne este familiar și sigur – indiferent cât de păcătoase au fost vechile noastre iubiri – s-ar putea să nu avem suficientă hrană pentru restul călătoriei noastre. La aceasta, Isus a oferit un răspuns direct:
Isus a spus: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii sau ogorul de dragul Meu şi de dragul Evangheliei şi care să nu primească de o sută de ori mai mult acum, în vremea aceasta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, împreună cu persecuţii, iar în veacul care vine – viaţă veşnică.” (Marcu 10:29-30).
Charles Spurgeon a remarcat că „Nu există nimic în legea lui Dumnezeu care să vă răpească fericirea; ea vă refuză doar ceea ce v-ar costa suferința”. Prietene, dacă crezi că îți iubești prietenul rătăcitor sau pe cel pe care îl sfătuiești, dar nu reușești să îl chemi la pocăință, ai grijă ca noțiunile tale despre dragoste și rău să nu fi fost influențate mai mult de cultură decât de Scripturi. Pocăința nu este în antiteză cu dragostea, compasiunea și blândețea. Pocăința este vestea bună a lui Dumnezeu. Este vehiculul lui Dumnezeu care ne îndepărtează de uneltirile vrăjmașului și ne îndreaptă spre viață, și aceasta din belșug (Ioan 10:10).
1 Greg Lukianoff și Jonathan Haidt, Modelarea minții americane: Cum intențiile bune și ideile proaste pregătesc o generație pentru eșec (New York, NY: Penguin, 2019), 75.
2 Charles Taylor, Un veac secular (A Secular Age), Cambridge, MA: Belknap, 2018, 475. Taylor comentează aici „individualismul de expresie”.
3 Planificare parentală din sud-estul Pennsylvaniei v. Casey (Planned Parenthood of Southeastern Pennsylvania v. Casey), 505 U.S. 883, 851 (1992), https://www.law.cornell.edu/supremecourt/text/505/833.
4 David J. Ayers, „”Dilema coabitării vine pentru pastorii americani”, Christianity Today, 16 martie 2021.
Tradus cu permisiunea asociației ACBC. Traducătorul este responsabil de calitatea traducerii. Copyright© Association of Certified Biblical Counselors. Toate drepturile rezervate. Reproducerea, distribuirea sau traducerea fără permisiunea ACBC este interzisă.
Gregory Mathis
Gregory Mathis locuiește împreună cu familia sa în Todd County, Kentucky, unde slujesc la Biserica Baptistă Trenton.
