Slăbiciunea: Ușa către adevărata putere

Pe data de 23 mai 2019, David Powlison a fost invitat de către seminarul Westminster să țină discursul de încheiere la Ceremonia de absolvire. Pentru că nu a putut participa personal, decanul CCEF, Mike Elmet, a citit următoarele rânduri trimise de David:

Sunt mâhnit că nu pot fi cu voi în după-amiaza aceasta. Mi-am dorit foarte mult să pot fi alături de voi, să mă pot închina împreună cu voi, să-L ascultăm împreună pe Dumnezeu și să vă încurajez acum când intrați într-o nouă etapă a vieții voastre. După ce am fost diagnosticat cu cancer pancreatic în stadiul 4 în noiembrie, m-am întors la CCEF pentru a lucra cu jumătate de normă, slujind pentru un viitor din care cel mai probabil nu voi mai face parte. Parte din motivul pentru care așteptam cu nerăbdare această zi de absolvire este faptul că face parte din experiența mea prezentă. Și sunt îndurerat. Sunt îndurerat să nu pot fi prezent cu voi. Dar starea sănătății mele s-a deteriorat și recent am fost internat într-un centru de îngrijire paliativă.

Aș dori să împărtășesc câteva cuvinte de încurajare cu voi. Am absolvit la Westminster acum 39 de ani! Încă îmi amintesc detaliile exacte ale unei predici pe care am auzit-o la capela seminarului. Dick Gaffin vorbea din Romani 8:26 despre cum Duhul Sfânt ne ajută în slăbiciunile noastre. El a împărtășit un gând pe care nu l-am uitat niciodată – și anume că „slăbiciunea” este la singular. Nu scrie „slăbiciuni” ca și când în viața noastră ar exista o listă finită de păcate A-B-C și suferințe X-Y-Z. „Slăbiciune” la singular este o descriere comprehensivă a condiției noastre umane. Noi suntem pieritori. Suntem muritori. Pe întreg parcursul vieții ne confruntăm cu diferite încercări. Și suntem păcătoși, cu inimi îndreptate spre mândrie, neprihănire de sine, frică de oameni și o multitudine de dorințe și frici care ne asediază. Iar îndurările lui Dumnezeu ne întâmpină în această stare comprehensivă de slăbiciune.

Un lucru pe care l-am admirat la Papa Ioan Paul al II-lea a fost faptul că nu i-a fost frică să își arate slăbiciunea în public. Era gata să apară înaintea oamenilor chiar și atunci când era evident că este slăbit. Am respectat foarte mult acest lucru. Este un lucru contrar culturii în care trăim și care promovează, „Noi suntem PUTERNICI!” sau „Hai, că poți!” Dimpotrivă, noi suntem în mod fundamental slabi. Slăbiciunea aceasta este calea cea neașteptată spre toate modurile în care Dumnezeu ne împuternicește să fim tari.

Unul dintre romanele mele preferate este „Plângi, țară preaiubită” (n.tr., în engleză, Cry, the Beloved Country) a lui Alan Paton. Mi-a plăcut întotdeauna unul dintre personaje. Msimangu este un pastor anglican care trăiește în Africa de Sud în perioada apartheidului (n.tr., segregării rasiale). El este foarte generos cu un păstor în vârstă care trece prin suferință, Steven Kumalo. Atunci când Kumalo și-a exprimat recunoștința profundă și plină de lacrimi față de generozitatea lui Msimangu, acesta din urmă i-a răspuns, „Sunt un om egoist, păcătos și slab, dar Dumnezeu și-a pus mâna Lui peste mine. Atât.”

Nici regelui David nu i-a fost teamă să își arate public slăbiciunea. Sfârșitul Psalmului 40 a rezonat întotdeauna în mod profund cu mine. Acest psalm vorbește despre o lucrare roditoare și o închinare plină de bucurie, și totuși David scrie astfel despre el însuși: „Eu sunt sărac și nevoiaș. Stăpânul Se va gândi la mine.” Puterea lui David a izvorât tocmai din înțelegerea comprehensivă a slăbiciunii sale și încrederea lui în tăria lui Dumnezeu.

Un lucru similar îl vedem în viața apostolului Pavel. El Îl roagă pe Dumnezeu să îndepărteze din viața lui o suferință foarte dureroasă, dar Dumnezeu îi spune, „Nu, harul Meu îți este îndeajuns, căci puterea Mea este făcută desăvârșită în slăbiciune.” Iar Pavel răspunde, „Așadar, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să poată locui în mine.”

În mod suprem, vedem lipsa temerii de aș face vizibilă slăbiciunea chiar în viața și cuvintele lui Isus. Fericirile dau tonul discursului inaugural al lui Isus, cunoscut sub numele de „Predica de pe munte.” Ceea ce ne spune Isus surprinde ceea ce El Însuși întruchipează. Când ne gândim cum ar putea imaginea lui Cristos să fie exprimată în viața noastră, Fericirile ne arată slăbiciunea potrivită, o înțelegere fundamentală a lipsei, și ne îndreaptă apoi pașii direct spre o putere potrivită, una bazată și întemeiată în nevoie.

Doar gândește-te la calitățile puterii așa cum le portretizează ultimele patru fericiri.

• „Ferice de cei milostivi” – vorbește despre o viață caracterizată de o preocupare profundă față de binele celorlalți, de generozitate, având o inimă mare și brațe deschise.
• Isus spune: „Ferice de cei cu inima curată,” descriind abilitatea de a ne apropia de toți oamenii fără a avea motive duplicitare, fără dorința de fi slujiți.
• Isus spune: „Ferice de cei împăciuitori– ei nu sunt nimic altceva decât copii ai lui Dumnezeu”. Dorința de a face pace este abilitatea de a fi deschis, constructiv, grijuliu; abilitatea de a urmări pacea într-o lume plină de război, disensiuni, conflicte, argumente și evitări.
• Isus spune: „Ferice de voi când oamenii vă persecută.” El ne cheamă să trăim o viață consecventă plină de bucurie care găsește curaj în încercări, perseverență în mijlocul opoziției. Acestea sunt niște caracteristici minunate. Acestea sunt adevăratele caracteristici ale conducerii și unei vieți roditoare pline de dragoste ce se găsesc în viața lui Isus – și ar trebui să fie găsite și în viața noastră.

Adevărata tărie izvorăște din adevărata slăbiciune. Adevărata slăbiciune este exprimată de primele patru fericiri.

• „Ferice de cei săraci în duh” – cei care recunosc că au nevoie de ajutor din exterior. Isus este descris ca unul care, deși a fost bogat, a devenit sărac. El a devenit sărac pentru tine. El a devenit cu totul dependent și nevoiaș. El a murit în cea mai mare slăbiciune și perisabilitate a condiției umane.
• Isus este portretizat ca unul care a plâns în timpul vieții Lui pe pământ: „El este un om al durerii și obișnuit, foarte obișnuit cu suferința.” „Ferice de cei ce plâng.” El plânge de dragul tău, El plânge în fața suferinței prin care va trece, El plânge pentru toate lucrurile rele din lumea aceasta, și El vine într-o misiune a îndurării pentru a îndrepta tot ce este rău.
• „Ferice de cei blânzi” – Isus se descrie pe El Însuși ca un fiind blând și smerit cu inima. Blândețea nu este o slăbiciune în sensul negativ. Este slăbiciune în sensul pozitiv, care se află sub mâna și vocea și voia Altuia, care ascultă de vocea Tatălui. El a fost blând pentru tine și pentru mine, S-a încrezut pe deplin în promisiunile Tatălui, a ascultat în totalitate de voia lui Dumnezeu. Iar noi trebuie să fim conformați chipului Său.
• Isus este binecuvântat pentru că El este flămând și însetat după neprihănire. El transformă ce este rău în bine. El transformă ce este fals în adevăr. Și El schimbă răul pentru binele poporului Său. El, care este în totalitate neprihănit, înfometează și însetează după dreptate de dragul nostru.

Așadar, vedem în însăși viața Domnului nostru cum El este toate aceste lucruri. El este roditor, El este puternic, dar El este roditor și puternic având ca fundament acest simț continuu al slăbiciunii și al nevoii. Aceea este slăbiciunea și, totodată, aceea este nevoia, pe care le vedem manifestate în mod suprem la sfârșitul vieții Lui, atunci când merge la moarte în locul nostru, punându-se la dispoziția îndurării și puterii Tatălui. El a fost înviat în putere și astfel are milă și compasiune față de slăbiciunea și nevoia noastră. El ne primește cu bucurie la tronul Său de har ca să primim îndurarea de care avem nevoie și harul necesar pentru oricare situație dificilă în care ne-am afla.

Speranța mea cea mai profundă pentru voi este că atât în viața voastră personală, cât și în lucrarea de slujire a altora, nu vă va fi teamă să vă arătați public slăbiciunea, ca o cale către puterea Lui Dumnezeu Însuși.