Folosirea Evangheliei în lupta împotriva autocompătimirii

Bine ați venit în lumea autocompătimirii, care adesea sună astfel:

• De ce mi se întâmplă mie tot ce este rău?
• Nimeni altcineva nu înțelege.
• Nimeni altcineva nu a trecut prin ce trec eu.
• Dacă altcineva ar fi avut de-a face cu asta, ar fi renunțat de mult.
• Nimănui nu-i pasă de mine. Probabil că nici lui Dumnezeu nu-i pasă de mine.
• Nu am nicio valoare.
• Ce rost are să mai încerc?

Aceste afirmații și întrebări par triste, și chiar sunt. Dar permiteți-mi să vă întreb, cum se potrivește acest tip de gândire cu porunca de a aduce mulțumiri în toate împrejurările (1 Tesaloniceni 5:18)?

Demascarea autocompătimirii

Gândind biblic aici, aș clasifica autocompătimirea sub categoria plângerilor (Filipeni 2:14). Cei care se autocompătimesc repetă și îmbrobodesc în mod intenționat ceea ce percep ca fiind greșit pentru a atrage mila față de ei înșiși. Și, prin urmare, autocompătimirea este un păcat. Nu este doar o luptă. Nu este doar o experiență neplăcută pe care vrem ca cineva să o depășească pentru a face viața mai bună. Este un păcat de care trebuie să ne pocăim.

Cu toate acestea, vreau să clarific prin a acorda loc expresiilor biblice de mâhnire și tristețe. Nu este un păcat să te tânguiești. În general, diferența dintre autocompătimire și lamentație este că lamentația se face cu promisiunile lui Dumnezeu în minte, în timp ce autocompătimirea împinge în afară promisiunile lui Dumnezeu pentru a intensifica dilema.

Uneori ne gândim la autocompătimire ca la o formă de autovătămare. Acum, cu siguranță, toate păcatele provoacă autovătămare, în sensul că îți înmulțesc durerile și te separă de Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun este că ne putem gândi că oamenii care practică autocompătimirea o fac cu intenția de a-și face rău. Dar trebuie să ne amintim: „Fiindcă nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte şi are grijă de el” (Efeseni 5:29). Niciun păcătos nu se urăște cu adevărat pe sine. Așadar, cei care practică autocompătimirea o fac pentru a se avantaja pe ei înșiși, nu pentru a-și face rău (deși ar putea rezulta și în rău, dar acesta nu este scopul suprem). Acest lucru se datorează faptului că te simți destul de bine să meditezi și să repeți cât de grea este viața ta. Așadar, la exterior, cei care se autocompătimesc par că sunt duri cu ei înșiși sau că se urăsc. Dar realitatea este că, atunci când te uiți în spatele măștii, este un mod păcătos și egocentric în care ei se iubesc. Iată câteva exemple de modul în care am văzut sau am experimentat desfășurarea acestui comportament.

Uneori oamenii practică autocompătimirea pentru că îi ajută să se simtă speciali pentru suferința pe care o îndură. Cu cât își repetă mai mult cât de teribili sunt ei și circumstanțele lor, cu atât devin mai speciali și unici. Iar acest lucru le permite să obțină un sentiment de valoare de sine din suferința lor și le oferă un motiv să se admire sau să fie admirați de alții.

Uneori, oamenii practică autocompătimirea ca o formă de autoprotecție. Dacă eu pot să mă dărâm și să spun și să cred cele mai rele lucruri despre mine, atunci ghici ce? Nu-mi poți spune sau face nimic mai rău decât mi-am făcut deja, așa că răul tău devine lipsit de sens. Și distrugându-mă pe mine însumi, ajung să fiu în scaunul șoferului în ceea ce privește părerea mea despre mine. Nu trebuie să-mi mai fie frică de tine. Nu mă poți face să cred că sunt un gunoi dacă eu deja cred că sunt. Deci, cine deține controlul? Eu, nu tu.

Uneori oamenii practică autocompătimirea ca o formă de ispășire. Dacă reușesc să mă fac praf, atunci poate că Dumnezeu va crede că sunt sincer. Atunci poate va crede că îmi pare cu adevărat rău pentru ceea ce am făcut. În loc să se bazeze pe lucrarea încheiată a lui Isus, care a fost pedepsit pentru a obține poziția lor corectă în fața lui Dumnezeu, ei se bazează în schimb pe pedepsirea lor cu propria lor gândire.

Sau, uneori, atunci când oamenii practică autocompătimirea, își construiesc un caz în mintea lor pentru a demonstra de ce ei sunt victima. Și astfel, cu cât repetă și ambalează mai mult ceea ce este greșit, cu atât mai mult se pot elibera de greutatea de a fi trași la răspundere. „Dacă aș fi avut o altă mână de cărți, nu aș fi fost acest tip de persoană. Sunt blocat așa din cauza modului în care m-au crescut părinții mei.” Dacă reușesc să mă conving că sunt o victimă, nu mai trebuie să mă simt vinovat pentru modul în care am contribuit la ajungerea mea aici sau pentru modul în care am reacționat de când am ajuns aici. Eu nu trebuie să mă schimb. Totul și toți ceilalți trebuie să se schimbe. Iar autocompătimirea mea mă face să mă simt justificată pentru modul în care am reacționat până acum.

Autocompătimirea ne oferă multe. De aceea este greu să ne înveselim cu autocompătimirea. Ei nu vor să renunțe la ceea ce câștigă din ea. Dacă vrei să învingi și să te pocăiești de autocompătimire, trebuie să începi să lupți cu autocompătimirea ta la nivelul inimii. Atunci când practici autocompătimirea, există ceva fundamental greșit cu ceea ce crezi. Interpretezi toate circumstanțele tale prin convingerile pe care le ai în acel moment. Dacă tu crezi că lumea vrea să te prindă, fiecare bătaie la ușă te va speria. Dacă tu crezi că pachetul tău comandat de pe Amazon este pe drum, fiecare bătaie la ușă te va entuziasma. Așadar, este necesar să remodelăm convingerile pe care le avem în inimă dacă vrem să depășim autocompătimirea. În momentele de autocompătimire, probabil că ai unele dintre aceste convingeri:

• Meriți ceva bun. Meriți circumstanțe mai bune decât cele prin care treci. De aceea crezi că ar trebui să-ți fie milă de tine.
• Încercarea în care te afli nu este bună.
• Crezi că binele din viața ta este incomparabil de nesemnificativ față de dificultățile cu care te confrunți.
• Păcatele și vina ta sunt prea mari. Dumnezeu nu te va iubi niciodată sau nu va fi mulțumit de tine.

Eu cred că Evanghelia răstoarnă toate aceste convingeri. Deși nu pot aborda toate aceste convingeri, scopul meu este să vă ajut să vedeți cum Evanghelia ne oferă o sursă de recunoștință care poate persista și învinge orice tentație de autocompătimire.

Amintiți-vă ce meritați cu adevărat

În calitate de pastor și consilier, am văzut oameni înverșunați împotriva lui Dumnezeu, ca și cum El i-ar fi nedreptățit în vreun fel. Dar Biblia are o perspectivă foarte diferită. Ea ne învață că toți suntem păcătoși (Romani 3:23). Aceasta este realitatea. Și astfel, trebuie să ne punem întrebarea, ce meriți cu adevărat?

Ei bine, plata păcatului este moartea (Romani 6:23). Salariul tău este ceea ce meriți. Lucrezi două săptămâni și îi spui angajatorului tău: „dă-mi salariul”. Ei bine, ca păcătos, când strângi pumnul în fața lui Dumnezeu și spui: „M-ai înșelat! Asta nu este ceea ce merit! Dă-mi plata mea!”, habar nu ai ce ceri. Dacă ai câștigat ceva, este moartea. Nu doar moartea fizică, ci moartea veșnică sub mânia lui Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1:9; Apocalipsa 14:11). Asta este ceea ce merităm. Dacă tu crezi: „Nu merit asta”, atunci ești ignorant față de profunzimea păcatului tău și față de sfințenia lui Dumnezeu. Așadar, atunci când trec printr-un anotimp dificil, iată ce mă ajută să fiu mulțumit și să combat nevoia de autocompătimire. Spun: „Asta este totuși mai bine decât ceea ce merit. O persoană din iad ar face schimb de locuri cu mine într-o clipă, dacă ar putea. Această durere, această pierdere, este umplută până la limită cu mila lui Dumnezeu față de mine”.

Acesta este motivul pentru care marele lamentator a putut spune: „Îndurările Domnului nu s-au sfârşit, mila Lui nu este la capăt. Ele se înnoiesc în fiecare dimineaţă; mare este credincioşia Ta!”. (Plângeri 3:22-23). Punem acest verset pe tricourile noastre și pe decorațiunile casei noastre. Dar ceea ce trebuie să înțelegeți este că aceste cuvinte nu s-au născut din prosperitate. Aceste cuvinte au venit de la Ieremia în timp ce privea în jur la ruinele orașului său după ce Dumnezeu a adus judecata asupra lui. Cei dragi erau târâți de armatele inamice. Oameni morți zăceau pe străzi. Mamele își mâncau proprii copii pentru a supraviețui. Cu toate acestea, Ieremia putea să privească în jur și să spună: „Doamne, îndurările tale nu se sfârșesc niciodată. Ele sunt noi în fiecare dimineață, inclusiv în aceasta”.

Cum a putut Ieremia să spună un astfel de lucru în acest moment? Pentru că știa că ei meritau chiar mai mult decât atât, iar această cunoaștere i-a permis să vadă îndurările lui Dumnezeu în cele mai întunecate circumstanțe.

Motivul pentru care Ieremia a putut să se ridice pe cenușa orașului său cu recunoștință, chiar și în mijlocul jalei sale, este pentru că avea o viziune corectă asupra a ceea ce meritau cu adevărat pentru încălcarea legii lui Dumnezeu. Când veți înțelege ce a înțeles el, solzii vă vor cădea de pe ochi și veți vedea peste tot mila lui Dumnezeu. Și veți putea spune cu integritate: „îndurările Lui se înnoiesc în fiecare dimineaţă”, chiar dacă viața voastră este în ruine în jurul vostru.

Cu siguranță, chiar și numai cruțându-ne de judecată, Dumnezeu ne-a lăsat suficient pentru a fi recunoscători pentru o eternitate. Dar El a făcut mai mult decât atât.

Amintiți-vă că ați fost pe deplin îndreptățiți în Hristos

Acum, unii dintre voi se gândesc: „Asta nu a ajutat deloc. Sunt de acord cu tot ce ai spus. Nu cred că merit ceva bun. De fapt, asta duce la autocompătimirea mea”. Dacă acesta este cazul tău, îți mulțumesc pentru răbdarea ta de până acum.

Unii practică autocompătimirea pentru că în mândria lor cred că merită mai mult decât ceea ce au. Alții practică autocompătimirea pentru că în mândria lor pun mai multă greutate pe ceea ce au făcut greșit decât pe ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei prin Hristos.

În autocompătimirea noastră, este ușor să avem gânduri precum:”Dacă aș fi Dumnezeu, nu m-aș iubi. Nici măcar nu știu de ce îți pierzi timpul cu mine”. Și în astfel de momente trebuie să ne smerim propriile opinii în fața adevărului Scripturilor. Pentru că, într-adevăr, nu suntem calificați pentru viața veșnică. Suntem, în noi înșine, nepotriviți pentru o astfel de moștenire. Nu am îndeplinit nicio condiție. Dar ceea ce trebuie să înțelegeți este că toți cei care sunt în cer astăzi nu sunt acolo pentru că au îndeplinit cumva condițiile.

Biblia spune că este „Tatăl, Care ne-a îndreptăţit să avem parte de moştenirea sfinţilor în Împărăţia luminii. El ne-a scăpat de sub autoritatea întunericului şi ne-a adus în Împărăţia Fiului Său iubit, în Care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor.” (Coloseni 1:12-14).

Acest verset nu spune că trebuie să te califici singur. Spune că Tatăl ne-a calificat pentru a fi părtași la moștenire. Aceasta înseamnă că Tatăl a făcut ca toate condițiile pentru a fi calificați pentru cer să fie îndeplinite în numele nostru.

Acest lucru poate fi dificil de înțeles pentru noi, deoarece majoritatea lucrurilor din viață nu funcționează în acest fel. Te înscrii la o facultate, iar ei se asigură mai întâi că ești calificat pentru școala lor. Se uită la notele tale, la orele de muncă în folosul comunității, la testele SAT etc. Când încerci să obții un loc de muncă, îți petreci ore întregi pregătindu-ți CV-ul. Apoi stai în fața unei persoane care te intervievează și îți pune întrebări despre experiența, educația, competența ta și așa mai departe. În sport, trebuie să „intri” în echipă și să te califici pentru campionat. Dacă doriți să luați un împrumut pentru a cumpăra o casă pe această piață agitată, trebuie să vă calificați pentru un împrumut. Chiar și în biserică, bătrânii și diaconii trebuie să fie calificați. Și lista continuă. Ne petrecem cea mai mare parte a vieții noastre zilnice încercând să fim calificați pentru ceea ce avem în față. Ne străduim mereu și încercăm mereu să fim suficienți, încercăm mereu să nu decepționăm sau să nu dezamăgim oamenii.

Așadar, nu este de mirare că atunci când vine vorba de părerea Celui a Cărui iubire contează cel mai mult – cea a lui Dumnezeu – obiceiurile noastre normale se pot activa și ne putem gândi: „Trebuie să fiu calificat și pentru asta”. Și ne dăm seama ce sarcină descurajantă și imposibilă este aceasta. „Cum aș putea să fac asta? Dacă nu sunt calificat pentru majoritatea lucrurilor din această lume, cum pot fi calificat pentru Împărăția lui Dumnezeu?” Dar în aceste chestiuni foarte importante și veșnice puteți pune capăt acestor neliniști, pentru că nu dumneavoastră, ci Dumnezeu, este Cel care vă califică. Fiecare calificare, condiție și cerință prealabilă pentru ca tu să moștenești viața veșnică și să fii acceptat de Dumnezeu a fost îndeplinită de Dumnezeu prin Hristos. Iată cum.

În fiecare domeniu în care noi am eșuat, Hristos a reușit. În fiecare ispită, suferință, anotimp al vieții și ocazie de a face bine și pentru gloria lui Dumnezeu, Hristos a fost fără păcat. El a fost perfect calificat pentru o moștenire veșnică. Acesta este motivul pentru care Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, cu care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17).

Cu toate acestea, când a mers la cruce, a luat asupra Sa calificările noastre. El a fost pedepsit în locul nostru. Și făcând astfel, „El a şters însemnarea^[a] cu tot cu regulile ei, care era împotriva noastră şi ni se opunea, a luat-o şi a pironit-o pe cruce” (Coloseni 2:14). Prin urmare, nu trebuie să încercăm să ne pedepsim cu petreceri de compătimire. Nu avem nevoie să terminăm ceea ce a lipsit în moartea lui Hristos. Când Hristos a spus: „S-a sfârșit”, a vorbit serios (Ioan 19:30).

Nu numai atât, dar Isus ne-a dat calificările sale. Vă amintiți ce a spus Tatăl despre faptul că este mulțumit de Isus? Ei bine, așa cum Tatăl s-a uitat la Hristos cu calificările noastre și a răspuns în consecință, Tatăl se uită acum la noi și vede calificările lui Hristos acoperindu-ne. Îmbrăcat cu calificările lui Hristos, Dumnezeu răspunde declarându-ne neprihăniți în fața Sa (2 Corinteni 5:21). Acesta este motivul pentru care putem sta în fața lui Dumnezeu pe deplin acceptați. Iar evaluarea lui Dumnezeu despre tine în Hristos este mai precisă și mai autoritară decât evaluarea ta despre tine în păcatele tale. Chiar dacă spui: „Sunt murdar, oribil, pângărit și nedrept”, cuvintele tale nu au nicio greutate în sala de judecată cerească. Doar cuvintele lui Dumnezeu au greutate, iar El te declară neprihănit în Hristos.

Așadar, atunci când avem gânduri de genul: „Sunt un gunoi în ochii lui Dumnezeu”, trebuie să ne recalibrăm gândirea la mărturia Scripturii. Trebuie să ne amintim frumosul adevăr surprins în cântecul My Worth is Not in What I Own: „Două minuni mărturisesc aici: valoarea mea și nevrednicia mea. Valoarea mea a fost stabilită, răscumpărarea mea a fost plătită la cruce.” Din moment ce valoarea noastră este stabilită permanent în Hristos, recunoștința ar trebui să fie atitudinea permanentă a inimilor noastre.

Amintirea a ceea ce merităm cu adevărat ne protejează de a crede că am fost trași pe sfoară, iar amintirea faptului că am fost pe deplin calificați pentru împărăție ne protejează de la a ne complace în neajunsurile noastre.

Tradus cu permisiunea asociației ACBC. Traducătorul este responsabil de calitatea traducerii. Copyright© Association of Certified Biblical Counselors. Toate drepturile rezervate. Reproducerea, distribuirea sau traducerea fără permisiunea ACBC este interzisă.