Acceptarea slăbiciunii îți va schimba viața
Ahile a fost un războinic feroce cu o istorie complicată. În Iliada lui Homer îl vedem cum se ridică la vârf ca jucător de frunte la sfârșitul Războiului Troian. Trecutul său complet este suficient de melodramatic pentru a face să roșească Downton Abbey, dar este suficient să spunem că nimeni nu era ca el. Ahile era în același timp beat de furie și meticulos în pricepere în timp ce îi conducea pe greci în luptă. Dar cei mai mulți dintre noi îl cunosc probabil doar datorită călcâiului său.
Ahile nu moare în povestea lui Homer, dar legenda greacă spune că, mai târziu, a suferit o rană mortală în partea din spate a piciorului. „Călcâiul lui Ahile”, așa cum este numit astăzi, a devenit una dintre cele mai populare expresii din cultura occidentală. Se referă la punctul slab al unei persoane care duce la căderea acesteia.
Dar această idee provine din mitologia greacă, nu din realitatea creștină.
Înțelepciunea lui Dumnezeu ne oferă o altă imagine. Credincioșii în Isus nu au un călcâi al lui Ahile – noi suntem un călcâi al lui Ahile.
Iată ce vreau să spun: Mitologia greacă ne arată un războinic invincibil cu o slăbiciune care, atunci când este exploatată, duce la înfrângere; realitatea creștină ne arată un slujitor dependent și cu slăbiciuni profunde care, atunci când sunt exploatate, duc la triumf.
Aceasta este povestea noastră. Aceasta este calea pe care Isus o deschide (1 Petru 2:21). Un erou a murit pentru răufăcători. Victoria a venit prin pierdere. Viața s-a născut din moarte. Cucerirea s-a realizat prin suferință. Cea mai întunecată noapte din istorie a făcut loc celei mai luminoase dimineți. În economia lui Dumnezeu, slăbiciunea noastră este unul dintre cele mai mari atuuri ale noastre.
Ce înțelegem de fapt prin slăbiciune? Cuvântul are un sens atât de general încât trebuie să schițăm un fel de definiție înainte de a merge mai departe. În primul rând, haideți să clarificăm ce nu este slăbiciunea. Conceptul biblic de slăbiciune nu înseamnă lucrurile la care nu suntem buni. Suntem tentați să gândim astfel. Ar fi mai ușor dacă slăbiciunea s-ar limita la lucrurile pe care le facem prost. Dar ea este mult mai răspândită decât atât. Nu putem pur și simplu să o ocolim pe vârful picioarelor.
Slăbiciunea este pretutindeni în Noul Testament. Isus le-a spus ucenicilor Săi că, spre deosebire de duh, carnea este slabă (Marcu 14:38). Luca, prin vocea lui Pavel, se referă la cei slabi ca fiind cei care sunt dezavantajați din punct de vedere economic (Fapte 20:35). Credincioșii din Corint erau slabi în sens social (1 Corinteni 1:26-27). Cartea Romani ne spune că Isus a murit pentru noi pe când eram încă slabi, adică pe când eram neevlavioși și lipsiți de orice posibilitate de a merita cel mai mic bine (Romani 5:8). Dar suntem slabi și atunci când ne rugăm, când ne lipsesc cuvintele sau priceperea (Romani 8:26). Și mai sunt frați creștini care sunt slabi dacă nu reușesc să treacă peste judecata celorlalți pe probleme de conștiință (Romani 14:1-4). Aruncați în acest morman și infirmitățile fizice pe care Pavel pare să le citeze în 2 Corinteni 10:10, spinul în carne din 2 Corinteni 12:7 și lista de neplăceri din 2 Corinteni 12:10. Într-un fel sau altul, am simțit modul în care Biblia vorbește despre slăbiciune.
Contextul, desigur, determină sensul specific al slăbiciunii, dar fiecare utilizare este legată înapoi la ideea generală de deficiență. Dacă ar exista o singură explicație generală pentru slăbiciune, ea ar fi aceea de a duce lipsă. Slăbiciunea înseamnă că nu avem ceea ce ne trebuie. Înseamnă că nu suntem nici suverani, nici omniscienți, nici invincibili. Nu deținem controlul, nu știm totul și putem fi opriți. Slăbiciunea înseamnă că avem nevoie disperată de Dumnezeu. Iar îndemnul pentru sufletul meu și pentru al tău este să acceptăm slăbiciunea, în loc să o disprețuim.
Când acceptăm slăbiciunea, înseamnă că ne-am privit pe noi înșine suficient de mult timp încât să știm că nu putem reuși fără să privim la Altul. A accepta slăbiciunea înseamnă că știm că avem foarte mare nevoie de Dumnezeu. Această descoperire, oricât de puțin încântați am fi de ea, refuză să ne lase în pace până când nu vom fi schimbați, afectând biserica noastră, comuniunea noastră și misiunea noastră. Fiind mai specifici, iată trei moduri în care acceptarea slăbiciunii noastre are un impact asupra vieții noastre.
Biserica este o comunitate supranaturală, iar noi nu facem lucruri supranaturale – Dumnezeu le face. Suntem prea slabi pentru a produce lucrarea de edificare a credinței la care suntem chemați, indiferent cât de unice ar fi personalitățile noastre particulare. Ea vine din altă parte, și anume, așa cum spune Efeseni 4:7-13, de la Hristos cel înviat.
În acel pasaj, Pavel citează din Psalmul 68 și Îl înfățișează pe Isus ca pe un rege victorios care distribuie prada triumfului său. Înălțarea lui Hristos a fost procesiunea sa monarhică spre tronul din Sion după ce a învins păcatul și moartea. Această procesiune a fost mai mult decât lumini strălucitoare și un cor de aleluia. Acest rege este un războinic cuceritor. El are cicatrici. Iar un rod al acestor cicatrici este darul de învățătură al pastorului tău. Sau înțelepciunea relațională a liderului grupului tău mic. Sau cuvintele de încurajare ale doamnei Betty.
Când vedem victoria lui Hristos în darurile altora, ochii noștri devin mai mult recunoscători decât critici. Sărbătorim în loc să pizmuim. Suntem mai mult mișcați de puterea impresionantă a lui Dumnezeu decât dezamăgiți de preferințele noastre arbitrare. Isus a murit pentru acest dar. El a murit pentru ca fratele sau sora ta să aibă acel dar și pentru ca tu să fii zidit prin el. Este un lucru important.
Vigoarea și pacea sunt ceea ce John Owen spune că este în joc dacă nu ne mortificăm păcatul. Vigoarea este ideea de activitate a noastră orientată spre exterior. Este munca noastră în Domnul. Pacea este ceea ce se află în adâncurile sufletelor noastre. Este caracterul rugăciunilor noastre tăcute.
Acceptarea slăbiciunii aduce un val de vigoare, deoarece ne dăm seama că lucrarea noastră trebuie să fie în puterea lui Dumnezeu, nu a noastră. Este ca și cum am schimba o bicicletă cu un Ferrari – sunt mai mulți cai putere.
Acceptarea slăbiciunii aduce mai multă pace pentru că ne dăm seama din nou că Dumnezeu ne iubește prin harul Său, nu pentru că suntem noi puternici. Bucuria noastră nu se bazează pe capacitatea noastră, ci pe aprobarea pe care Dumnezeu ne-o dă în Hristos, cel în care ne-a ales înainte de începutul veacurilor, potrivit scopului și harului Său (2 Timotei 1:9).
Atunci când suntem blocați asupra noastră înșine, creăm un plafon pentru potențialul lui Dumnezeu. Ne definim posibilitățile în funcție de capacitățile noastre, nu de ale Lui. Iar dacă te privești pe tine însuți suficient de mult timp, capacitatea ta de a visa se va diminua până la nimic. Acesta este un mod sigur și trist de a trăi, refuzând să-ți lași visele să se extindă dincolo de ceea ce știi cu siguranță că poți face de unul singur. Este, de asemenea, un semn că te închipui pe tine însuți ca fiind mai puternic decât ești.
Faptul că știm că suntem slabi distruge autosuficiența. Mărturisim că suntem indivizi cu defecte grave care nu au nicio speranță de a face un bine durabil în această lume, decât dacă un Dumnezeu care poate învia morții lucrează prin noi. Și tocmai asta se întâmplă – un Dumnezeu care învie morții lucrează prin noi. De fapt, nemăsurata măreție a puterii Sale față de noi este conformă cu puterea pe care a lucrat-o în Hristos când L-a înviat din morți și L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești (Efeseni 1:19-20).
Când ne acceptăm slăbiciunea, știm că lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie făcută cu puterea lui Dumnezeu. Și dacă depinde de Dumnezeu, putem visa la lucruri mari. El este suficient de puternic pentru a face tot ce vrea (Psalmul 135:6). El este suficient de bun pentru a nu-Și cruța propriul Fiu, ci pentru a-L da pentru noi toți (Romani 8:32). Și cu un Dumnezeu atât de puternic și atât de bun, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este ce îi cerem noi Lui. În cerurile noi și pe pământul nou, când credința noastră va deveni vedere și vom vedea slava lui Hristos, nu ne vom gândi la vremea de acum spunând: „Știi, visele mele pentru slava lui Dumnezeu erau mult prea mari”.
Nu vom spune asta niciodată. Pentru că ceea ce noi trăim este realitatea creștină, nu mitologia greacă.
Tradus cu permisiunea Desiring God. Traducătorul este responsabil de calitatea traducerii. Copyright© Desiring God.
Jonathan Parnell
pastor
Jonathan Parnell este pastorul principal al Cities Church din Saint Paul, Minnesota, unde locuiește împreună cu soția sa, Melissa, și cei opt copii ai lor. El este autorul cărții Milă pentru astăzi: O rugăciune zilnică din Psalmul 51.
