Cum arată „succesul” în creșterea adolescenților?

Cum arată „succesul” în creșterea adolescenților?

Care sunt scopurile pe care cei mai mulți părinți le au pentru adolescenții lor?

Mulți părinți au un scop simplu pentru a depăși perioada de adolescență a copiilor lor: supraviețuirea. Însă acest scop se concentrează doar pe a trece tu însuți cu bine printr-o perioadă dificilă. Pentru a reuși să treacă cu bine peste acești ani, părinții tind să stabilească anumite scopuri externe, comportamentale. Încercăm să ne purtăm cu copiii noștri folosind mesajul Nike: „Just do it!” (Doar fă-o!) Însă părinții care doar vor să dirijeze și să controleze comportamentul nu îi pregătesc pe adolescenți pentru momentul când aceștia vor părăsi casa părintească.

În mod natural, fiecare părinte are nevoie de reguli pentru a ghida comportamentul copiilor, dar acest lucru nu este suficient. Acest fel de „urmare a regulilor” este behaviorism (psihologia comportamentului). Acesta este deconectat de inimă și respins de întreaga Biblie. „Urmarea regulilor” a fost păcatul fariseilor. Cristos a condamnat deschis acest păcat. Totuşi, chiar și părinții creștini cresc niște farisei tineri care nu trăiesc deloc cu sentimentul nevoii de Evanghelie. Adolescenții pot fi foarte buni la păstrarea regulilor exterioare.

Mulți adolescenți care provin din familii creștine merg la facultate și renunță la credință. Însă suspiciunea mea este că de fapt ei nu au avut niciodată o credință vie. Ei au avut credința părinților, dar nu și-au însușit-o. Adevărata inimă a adolescentului, care a fost mascată de-a lungul anilor de controlul și regulile părinților, iese la iveală în timpul facultății.

Ultimii ani din viața copilului petrecuți cu părinții reprezintă o oportunitate fără precedent. Inima copilului va fi expusă odată ce acesta descoperă lumea din jurul lui și experimentează mai multă libertate. Asta înseamnă că părinții sunt chemați să profite de orice oportunitate pentru a participa la ultima parte a pregătirii copiilor lor. Implicarea în viața adolescenților la un nivel mai profund este o misiune critică în toți acești ani.

Din nefericire, cultura vestică are o perspectivă cinică asupra anilor adolescentini. Oamenii au tendința de a-i vedea pe adolescenți ca o colecție de hormoni furioşi și rebeli înveliţi cu piele. Bineînțeles că nu poți vorbi cu un hormon. Dar aceasta este o abordare subtilă care-L neagă pe Dumnezeu și Evanghelia. O astfel de abordare afirmă de fapt că Dumnezeu nu a creat adolescenții. Ea spune de fapt că Evanghelia nu se aplică acestui grup particular de oameni. Iar aceasta este o teologie devastatoare şi greșită.

Oamenii cred că lumea influențează și direcționează adolescenții. Ei spun că problemele comportamentului adolescentin se datorează relațiilor pe care le au cu alţii (ex: presiunea prietenilor) sau circumstanțelor (ex: hormonii). Dar Biblia afirmă în multe feluri că ființele umane sunt conduse de ceea ce se află în inima lor. Sentimentul de învinovățire a celor din jur este rezultatul haosului produs de păcatul din grădina Edenului. Biblia spune că relațiile și circumstanțele noastre sunt modalități prin care sunt reflectate inimile noastre. Inima este cea care controlează pe un adolescent.

La ce te referi când folosești cuvântul „inimă”?

Antropologia prezentată în Biblie este una simplă. Dumnezeu spune că oamenii sunt formați din două părți: omul exterior (costumul tău pământesc) și omul interior (sinele tău spiritual). Biblia folosește diferiți termeni – minte, emoție, voinţă, spirit – pentru a descrie inima. Într-un fel, „inima” este un termen amplu, o prescurtare biblică a omului interior și a funcțiilor lui.

Biblia atribuie multe funcții importante inimii. Simțim, gândim, plănuim, dorim, credem cu inimile noastre. De asemenea, primim sau respingem noul legământ al lui Dumnezeu pentru inimile noastre. Dacă inima este cârma ființei umane, dacă ea ne stârnește să facem ceea ce facem, atunci este foarte clar că părinții ar trebui să se concentreze mai mult asupra inimii adolescenților.

Cristos folosește exemplul pomului pentru a explica funcționalitatea inimii. Te uiți la pom și la fructele lui și spui, „Acela este un măr pentru că are mere.” Dacă nu ar fi fost un măr, atunci nu ar fi făcut mere. În exemplul dat de Cristos, copacul reprezintă inima, iar fructele reprezintă comportamentul și consecințele lui.

Imaginează-ți că am un măr în grădină care în fiecare an face niște mere moi și veștejite. Îi spun soției, „O să rezolv problema mărului nostru.” Merg afară și culeg toate merele vechi. Iar apoi voi bate în cuie niște mere roșii, lucioase și delicioase în tot pomul. De la o distanță de vreo 15 metri mărul nostru va arăta sănătos și apetisant. Dar cu toții știm ce se va întâmpla. Și acele mere se vor strica. Dacă mărul continuă să facă doar mere proaste, atunci înseamnă că ceva nu este în regulă cu rădăcinile lui. Nu vom putea să rezolvăm problema prin a bate în cuie niște mere bune în mărul nesănătos. Aceasta este problema des întâlnită în creşterea modernă a copiilor, chiar și în familiile creștine. De cele mai multe ori „creșterea și educarea copiilor dintr-o perspectivă creștină” nu este altceva decât bătutul în cuie al unor mere. Șase săptămâni mai târziu, sau poate șase luni, sau șase ani, copilul va ajunge acolo unde a fost înainte.

Vrei să spui că cei mai mulți părinți creștini nu sunt decât niște behavioriști, preocupați doar de comportament?

Da. Problema este că ei nu realizează lucrul acesta. Și de cele mai multe ori doar pentru că ei nu știu care este diferența. Există mulți părinți răniți care înțeleg că ceva nu este în regulă cu modul în care acționează. Problema este că atunci când își educă copiii nu folosesc modelul care adresează inima. Dacă intri într-o librărie creștină, nu vei găsi cărți despre creșterea copiilor în care să fie menționat cuvântul „inimă.” De obicei, astfel de cărți oferă strategii și metode comportamentale. Deși ele par să fie creștine, aceste cărți sunt „behavioriste.”

Partea îngrijorătoare cu privire la astfel de cărți și strategiile pe care le oferă este eficiența lor temporară. Pot să controlez comportamentul copilului prin diferite moduri. Dacă îl voi face să se simtă vinovat, asta îl va afecta. Dacă îl manipulez oferindu-i ceva ce își dorește, o mașină sau o bicicletă nouă, voi avea succes pentru o perioadă. Dacă îl ameninț, s-ar putea să se supună. Dar problema este că nici una dintre aceste strategii nu are o eficiență de durată. Partea interioară, inima adolescentului, nu s-a schimbat. Odată ce amenințarea sau stimulentul este de domeniul trecutului, copilul se va întoarce la ceea ce făcea înainte. Asta se întâmplă cu cele mai multe persoane, chiar și în biserică.

Cum pot încercările adolescenților să dezvăluie ce se petrece în inima părinților?

Am patru copii – toți sunt acum adulți. Mi-aș dori să pot spune că singura dată când m-am mâniat a fost când unul dintre ei a încălcat legea lui Dumnezeu! Totuși, adevărul este că adesea nu m-am mâniat pentru că au păcătuit, ci pentru că păcatul lor mi-a stat în cale. Și de cele mai multe ori ceea ce stă în calea educării adolescenților este idolatria mamei sau a tatălui.

În calitate de tată, tânjesc adesea după confort, apreciere, succes, respect și control. Nici unul dintre aceste lucruri nu ar fi greșite în sine. Dar ele nu ar trebui să controleze inima mea. Dacă vor ajunge să îmi controleze inima, atunci când o problemă adolescentină se va ivi, cel mai probabil voi ajunge să iau totul personal și să devin acuzator în modul în care voi vorbi cu ei. În acel moment voi fi mânios pentru că adolescentul îmi stă în cale şi nu pot face sau avea ceea ce eu îmi doresc. Atunci voi recurge rapid la o soluție doar pentru a-l confrunta imediat. Voi transforma momentul unei oportunități de slujire într-un moment de mânie. Nu voi vedea cum pot ajunge la inima lui într-un mod înțelept.

Punctul cheie pentru a fi folosit de Dumnezeu în viața copiilor este să vezi mai întâi inima ta. Gândește-te o clipă la următorul scenariu. Să zicem că sunt controlat de dragostea mea pentru lucrurile materiale. Sunt foarte mândru de mașina mea, de casă, de mobilă. Adolescentul meu vine acasă într-o vineri și mă anunță că mi-a lovit mașina. În timp ce îmi dă această veste este emoționat și se așează pe noul meu sistem audio și îl strică. Apoi varsă cutia de Coca-Cola pe covorul meu oriental. Acum, dacă eu trăiesc pentru lucrurile materiale, asta o să mă înfurie foarte tare. Dar Dumnezeu folosește astfel de accidente pentru a-mi descoperi lucruri despre adolescentul meu, dar și despre mine însumi, cu scopul de a învăța să devin parte din ceea ce Dumnezeu vrea să facă în viața copilului meu.

Problema mea principală în acel moment nu este păcatul lui. Problema primordială este idolatria mea. Adevărata criză în acel moment nu este neglijența fiului meu, ci faptul că el mi-a distrus idolii. Întotdeauna părinții își recunosc indirect idolii, „După tot ce fac pentru tine așa mă răsplătești?” Sau un tată ar spune, „Cum îndrăznești să îmi faci una ca asta?” ca și când adolescentul a complotat deliberat împotriva lui. Părintele ia lucrurile personal pentru că adolescentul l-a împiedicat să slujească idolului care îi conduce viața. Iar asta poate fi uneori o mare luptă pentru părinți. Dar anii adolescentini sunt o oportunitate inedită. Primul lucru pe care îl pot face este să caut să descopăr idolii din viața mea. Apoi, după ce i-am identificat, să îi mărturisesc. Pot găsi îndurarea lui Cristos și pot să renunț la acest rău. Și abia apoi pot să mă adresez răului din viața adolescentului meu într-un mod limpede și plin de dragoste (Matei 7:1-5).

Dacă părinții nu se vor ocupa mai întâi de idolatria lor personală, toate strategiile lor de a rezolva problemele adolescenților nu vor fi eficiente. Nici stabilirea unor anumite obiective nu vor fi de ajutor, pentru că întotdeauna vei ajunge să slujești ceea ce conduce inima ta. Este asemenea legii gravitației – este întotdeauna în acțiune. Biblia abordează esența acestei probleme prin perspectiva sa radicală asupra naturii umane. Dumnezeu declară că închinarea nu este o activitate a ființelor umane; închinarea este o identitate. Noi suntem închinători; orice am face, ajungem să ne închinăm. Noi suntem întotdeauna în slujba unui lucru sau altul. Dacă nu îl slujesc pe Dumnezeu în viața adolescentului meu, atunci voi sluji alte lucruri.

Care este problema inimii părinților atunci când aceștia încep să fie iritați de adolescenții lor?

În perioada adolescentină are loc o schimbare relațională. Atunci când copilul meu este mic, el se adaptează agendei mele. Eu sunt cel care deține întreg controlul. El merge oriunde îl iau sau îi spun să meargă. Singurii prieteni pe care îi aduce acasă sunt cei pe care eu îi aprob. Dar, cu cât universul adolescentului meu se lărgește, cu atât lucrul acesta devine mai puțin adevărat. Acest adolescent păcătos are o abilitate remarcabilă de a-mi da lumea peste cap. Alegerile lui pot să intre în conflict cu ale mele. Un adolescent se luptă să se împace cu viața, să dezvolte identitatea unui adult. Fiecare adolescent este de asemenea un păcătos care învață să trăiască în lumea lui Dumnezeu și în bunătatea lui Cristos – și avem speranța că va învăța ce înseamnă să fie evlavios și care sunt pericolele păcatului. Această dinamică are un impact puternic în viața mea ca părinte. Dacă părinții nu răspund în moduri evlavioase, atunci în mod evident ei vor ajunge uneori să fie iritați de adolescenţii lor.

Adolescenții sunt foarte diferiți de acei bebeluși dulci pe care i-am ținut cândva în brațele noastre. Ne plăcea să îi auzim gângurind. Aveau un miros proaspăt. Pare așa ironic că acel bebeluș care ne-a adus atâta bucurie este același tânăr care acum mă irită. Probabil sunt așa de supărat încât nici nu îmi doresc să stau lângă el la masă și să mâncăm împreună. El m-a făcut să mă simt inconfortabil și nu îmi place ca universul meu să fie dat peste cap. Îmi doresc un univers care să fie previzibil și pe care să îl țin sub control. Chiar mă deranjează faptul că am pierdut confortul şi controlul pe care le-am avut înainte.

Nu m-am așteptat niciodată că a deveni părinte înseamnă să îmi dau viața pentru copiii mei. Dar asta este exact ceea ce Dumnezeu mă cheamă să fac. Răscumpărarea mea L-a costat pe Cristos gloria Lui, dar și viața Lui.

Când mă mânii și sunt frustrat din cauza adolescentului meu, lucrul acesta îmi scoate la iveală profunzimea și perseverența iubirii de sine, unul dintre efectele oribile ale păcatului. Pavel ne reamintește că Isus a venit „ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru El ce a murit și a fost înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:15). Isus spune că egoismul este păcat. Păcatul te face să fii egocentric.

Ce îmi doresc cu adevărat pentru adolescenții mei? În mod normal, îmi doresc copii gata-sfințiți și care să se auto-educe! Îmi doresc copii cu care să pot merge la restaurant fără a mă face de rușine. Îmi doresc copii care să își facă temele fără a fi împinşi de la spate. Îmi doresc o viață mai ușoară pentru mine. Sincer, nu m-am așteptat niciodată că a deveni părinte înseamnă să îmi dau viața pentru copiii mei. Dar asta este exact ceea ce Dumnezeu mă cheamă să fac. Răscumpărarea mea L-a costat pe Cristos gloria Lui, dar și viața Lui. Cristos îmi arată cum trebuie să trăiesc ca o persoană răscumpărată de o dragoste costisitoare.

Care sunt atitudinile și modul de abordare pe care ar trebui să le aibă părinții atunci când își confruntă adolescenții?

În primul rând, să definească „viața de succes” din prisma relațiilor de familie, și nu a carierei. Locul de muncă modern a devalorizat importanța relațiilor familiale. Iar acest lucru a început o dată cu revoluția industrială. Acum 200 de ani, când industria avea la bază munca la domiciliu, dacă familia trecea printr-o criză, atunci aceasta își închidea magazinul pentru a rezolva problema ivită. Dar atunci când iei bărbații de acasă și le schimbi locul de muncă, dintr-o dată industria începe să dicteze stilul de viață. Ce bărbat al zilelor noastre și-ar suna șeful să îi spună: „Voi întârzia două ore astăzi pentru că trebuie să rezolv o problemă care a apărut în familie?” Dimpotrivă, îi vei spune soției, „Nu pot vorbi acum pentru că trebuie să ajung la timp la muncă.”

Pentru că familia și locul de muncă au devenit separate, bărbații au început să definească succesul în funcție de performanța avută la locul de muncă, și nu cea din familie. Chiar și femeile definesc acum succesul în funcție de performanța de la locul de muncă. Din păcate, societatea noastră foarte rar face referință la importanța familiei atunci când definește o viață de succes. Dar trebuie să o privim astfel. Trebuie să ajungem în punctul în care să putem spune: „Nimic din ceea ce sunt sau fac nu va intra în competiție cu importanța lucrării lui Dumnezeu în sufletul copilului meu.” Nimic nu este mai important ca acest lucru. Iar aceasta necesită niște alegeri dificile.

Când vorbesc în biserici, adeseori mă adresez direct bărbaților provocându-i: „Unii dintre voi sunteți așa de ocupați în cariera voastră că abia mai stați pe acasă, iar atunci când o faceți, sunteți așa de epuizați fizic încât nu mai aveți nimic de oferit copiilor voștri. De fapt nici nu vă cunoașteți copiii. Vă provoc să luați o decizie radicală. Mergeți la șeful vostru și cereți-i să vă retrogradeze. Fiți gata să fiți plătiți mai puțin. Mutați-vă din casa aceea de vis într-una mai mică. Vindeți-vă mașina scumpă pentru a conduce una mai veche. Fiți gata să vă implicați în viața copiilor așa cum Dumnezeu vă cheamă să vă implicați.” Într-o cultură în care intră două salarii în familie, din ce în ce mai mult aceeași provocare trebuie adresată și femeilor care de asemenea sacrifică familia de dragul carierei.

Am făcut acest apel la o conferință și un bărbat s-a mâniat foarte tare, deși nu am știut lucrul acesta la vremea respectivă. Doi ani mai târziu, la o altă conferință, a venit la mine în pauză și când s-a apropiat a început să plângă. El a spus, „Acum doi ani te-am auzit lansând aceeași provocare ca în seara aceasta și m-am mâniat foarte tare. Mi-am spus: Cu ce drept spui aceste lucruri? Dar cuvintele tale m-au cercetat, și mi-am spus: El vorbește despre mine. Am fost departe de familie toată viața și nici măcar nu îmi cunosc copiii.

În cele din urmă am mers la șeful meu într-o dimineață și i-am spus: „Aș dori să vă vorbesc despre poziția mea.” Șeful mi-a zis, „Uite, te-am avansat cât de repede am putut.” Iar eu am spus: „Nu, nu, ascultați-mă. Eu de fapt doresc să fiu retrogradat din funcție.” Șeful s-a uitat uimit la mine și a întrebat: „Despre ce vorbești?” Am spus: „Slujba nu este cel mai important lucru din viața mea. Cel mai important este faptul că Dumnezeu mi-a oferit cei cinci copii. Eu sunt instrumentul Său în formarea sufletelor lor. Iar eu în acest moment nici măcar nu îmi cunosc copiii.”

Șeful a spus: „Nu am auzit niciodată o astfel de conversație și probabil că nici nu voi mai auzi. Sunt profund mișcat. Îți vom găsi o funcție care să îți permită să lucrezi patruzeci de ore pe săptămână. Poți să vii și să pleci când dorești și vei avea mai puțină responsabilitate. Însă nu vom putea să te plătim suficient.” Și am spus: „Este în regulă.”

Am vândut casa visurilor noastre, am scăpat de cele două mașini luxoase și am cumpărat un microbuz. Sunt doi ani de atunci și în toată această perioadă nici măcar o dată nu au venit copii la mine să spună: „Tată, ne-am fi dorit să fi locuit într-o casă mare” sau „Tată, ne-am dori să avem mașini noi.” Ci de fiecare dată mi-au tot spus: „Tată, ne distrăm așa de bine cu tine. Ne bucurăm să te avem în preajma noastră.” Acum, pentru prima dată, pot să spun că știu cine sunt copiii mei. Le cunosc inimile. Știu cum să mă implic în viețile lor. Sunt cu adevărat tatăl lor.”

Mai sunt cu siguranță multe alte atitudini cruciale, dar aș începe cu „fă din rolul de părinte o prioritate”.

Ce ne-ar ajuta cel mai mult pentru a-i înțelege pe adolescenți atunci când ne asumăm rolul vital de a-i ajuta în dezvoltarea lor spirituală?

Lucrul cel mai util este să îți amintești că cel mai probabil adolescentul îți seamănă. Adesea, credem că adolescenții sunt o clasă aparte de oameni, de parcă ar fi niște extratereștri care au aterizat din cer. Dar sunt puține lupte din viața adolescentului meu pe care să nu le regăsesc și în inima mea. Spre exemplu, să ne imaginăm cum copilul meu a intrat în bucluc pentru că a tot amânat să lucreze la un proiect primit de la școală, iar acum nu-l mai poate termina la timp. Nu am făcut și eu același lucru? Bineînțeles că da. Și dacă înțeleg lucrul acesta, atunci nu voi putea merge la el și spune: „Cum îndrăznești să faci una ca asta? Pe vremea mea nu m-aș fi gândit niciodată să fac așa ceva!” Mai degrabă voi merge la el ca un păcătos care a făcut la fel.

Și astfel abordarea va fi una bazată pe Evanghelie și nu pe lege. Aceasta este oportunitatea mea de a-i îndrepta atenția către Cristos. Așa că spun: „Fiule, există o cale de scăpare ce a fost obținută pentru noi în persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos. Există speranță pentru amândoi. Am nevoie de ea la fel de mult ca și tine. Și sunt aici pe aceeași poziție ca a ta. Totuși, să nu te aștepți că voi scrie un bilețel profesorului ca să scapi de acest proiect.”

O astfel de abordare este cu totul diferită. Abordarea „sunt mai evlavios decât tine” îl va îndepărta pe adolescent, la fel de mult cum se întâmplă cu tine atunci când o persoană te abordează în felul acela. Cea mai bună modalitate de a înțelege un adolescent este să te înțelegi mai întâi pe tine.

Cum ne poate fi Biblia de folos pentru a veni în ajutorul adolescentului atunci când se confruntă cu provocări?

Biblia este trans-culturală și trans-generațională. Împărțim ființele umane în subculturi, crezând că suntem diferiți unii de ceilalți. Într-un fel suntem, dar Biblia îşi aruncă mrejele astfel încât ajunge să ne prindă pe fiecare.

Biblia se adresează luptelor caracteristice tinerilor din fiecare cultură. Funcționează și în situația în care fiul îi va spune tatălui, „Tată, am uitat să duc cămila la culcare”, dar și când fiul spune, „Tată, am uitat să fac plinul la mașină.” Se întinde de-a lungul generațiilor. Nu este dificil să te uiți în Scriptură și să observi că Biblia are dreptate când definește luptele caracteristice ale tinerilor. Acele lupte sunt oportunități pentru părinții care au nevoie de discernământ.

Cartea Proverbe este foarte clară când ne reamintește că în general adolescenții nu prea sunt însetați după înțelepciune și corecţie. Nici unul dintre copiii mei nu a venit la mine să îmi spună, „Tată, tu ești un bărbat înțelept. Îmi place foarte mult să stau la picioarele tale și să beau din înțelepciunea ta.” Sau, „Tată, atunci când mă îndrepți, tu îmi arăți dragostea ta. Nu ai dori să mă corectezi mai des?” Înțelepciunea și dorința de a învăța sunt cruciale pentru ajunge să fim plăcuți lui Dumnezeu, și totuși adolescentul meu nu este însetat după acestea.

Acum am obținut „fișa postului”. Este aceea de a oferi adolescentului meu ceva ce el nu caută. Și decid să o fac alegând să fiu un bărbat înțelept. Doresc să îi arăt că înțelepciunea este un lucru frumos şi deosebit. Doresc să îi ofer înțelepciune pentru ca el să devină un consumator dornic al ei. Există o oportunitate minunată în fiecare domeniu al luptei adolescentului.

Adolescenții tind să fie foarte legaliști. Ei văd lucrurile în alb și negru. Le place să negocieze limitele. Ei fac presiuni mari pentru a obține ceea ce-şi doresc. Și mai ales, ei nu iubesc legea lui Dumnezeu. Pentru ei legea lui Dumnezeu este asemenea unui țarc – îi ține departe de lucrurile bune pe care le doresc. Dar nu vei putea să rezolvi această problemă a legalismului adolescentin dezbătând despre unde este pusă limita. Copilul care se împotrivește acelei îngrădiri crede o mare minciună: există lucruri bune acolo, dar Dumnezeu şi părinții îl țin departe de ele. Îmi doresc ca adolescentul meu să știe că nimic din ce își dorește nu se poate compara cu înțelepciunea.

Binecuvântat este omul care găseşte înţelepciunea
şi cel care dobândeşte priceperea,
pentru că ea este mai de preţ decât argintul
şi venitul ei este mai mare decât al aurului.
Ea este mai valoroasă decât mărgăritarele;
orice ţi-ai dori nu se poate compara cu ea.
În dreapta ei este o viaţă lungă;
în stânga ei se află bogăţie şi onoare.
Căile ei sunt plăcute
şi toate cărările ei sunt paşnice.
Ea este un pom al vieţii pentru cei ce o îmbrăţişează;
oricine o apucă este binecuvântat. (Proverbe 3:13-18)

Arată-i adolescentului tău gloria la care Dumnezeu ne-a chemat. Ai putea să îți imaginezi că locuiești într-un orășel unde toată lumea este amabilă și blândă; nimeni nu a furat niciodată; nu există invidie, crime sau adulter; nimeni nu poftește; toată lumea este răbdătoare? Aceasta este lumea lui Dumnezeu! Așa că fiecare domeniu din viața plină de lupte a adolescentului oferă părintelui oportunități deosebite.

Biblia este vitală atunci când îi abordăm pe adolescenți. În primele capitole ale cărții Proverbe, un tată oferă sfaturi fiului său. „Fiule, urmează înțelepciunea mea.” „Fiule, ia seama la învățăturile mele.” Ca tată, am decis să citesc de mai multe ori primele opt capitole din cartea Proverbe. Pur și simplu, am citit acele capitole de sute de ori. Și diferite teme au ieșit la suprafață de mai multe ori. Știu că dacă ajung să tot repet un lucru copiilor mei, atunci înseamnă că am identificat o luptă din viața lor. În același mod, tematica cărții Proverbe ne oferă o panoramă frumoasă a ispitelor și luptelor caracteristice unei persoane tinere. De asemenea îmi oferă un model bun să mă gândesc la diferitele lucruri pe care le voi întâmpina în perioada adolescentină a copiilor mei.

Care ar trebui să fie obiectivele spirituale de bază ale părinților atunci când își abordează adolescenții? Acestea implică mai mult decât îndreptarea comportamentului lor. De multe ori creșterea copiilor este una reactivă. Nu este una condusă de scop. Apare ceva și eu doar reacționez. Dar Scriptura ne cere să mergem dincolo de educația reactivă. Scriptura ne trasează obiective mult mai profunde. Când ofer adolescenților mei sfaturi legate despre ieșirea cu o fată/un băiat, sau cum să folosească mașina, sau despre cum să se poarte la școală, fiecare situație individuală este o oportunitate din partea lui Dumnezeu să îi ajut să își evalueze și să îşi schimbe scopurile inimii. Pentru fiecare dintre copiii mei am încercat să rezolv situația într-un mod individual, sperând să ating scopul dorit pentru inima fiecăruia dintre ei.

Unul dintre scopuri este acela de a-i învăța pe copiii mei să înțeleagă și să ia parte în lupta spirituală prin care trec. Biblia ne spune că cele mai importante lucruri care se întâmplă în viață nu sunt vizibile. Ne mai spune că există un inamic real care dorește să ne controleze inimile. Acel război este dus în fiecare situație a vieții. Și vreau ca adolescentul meu să treacă dincolo de lucrurile de suprafață precum haine, prieteni sau sporturi pentru a vedea importanța păcatului și a ispitei în fiecare situație a vieții.

Ce domnește peste inimile noastre? Idolii noștri. Adolescenții trebuie să fie provocați să identifice lucrurile care îi guvernează. Există trei idoli cu care se confruntă adolescenții: aspectul fizic, lucrurile materiale și dorința de a fi acceptați. Îmi doresc ca ei să înțeleagă exact ceea ce se petrece în inima și în viața lor.

Cum ar trebui să ne creștem copiii pentru a face o diferență în cultura noastră?

Atunci când încerci să strecori perspectiva biblică în sistemul de valori oferit de cultura vestică, aceasta pur şi simplu nu funcţionează. Este ca și când ai încerca să îndeși un elefant într-un degetar. Părinții devin frustrați pentru că deși înțeleg că ceva nu este în ordine, totuși nu reușesc să își dea seama ce anume nu funcționează.

Biblia deja ne oferă o cultură. Perspectiva creştină este ea însăși o cultură. Și noi nu doar ne ținem copiii departe de lucrurile rele ale culturii pe care lumea aceasta le oferă – lucruri precum: droguri, sex, beţie. Noi încercăm să îi „înculturăm” într-un mod diferit. Cum arată lucrul acesta? Ne concentrăm pe problemele legate de identitate: Cine sunt eu? Cum îmi definesc identitatea? Cum mă uit la posesiunile materiale? Ce anume definește succesul pentru mine?

Modul în care definește Biblia succesul este să Îl iubești pe Dumnezeu mai presus de orice altceva și să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Cu siguranță nu este vorba despre mărimea casei tale sau numele de pe plăcuța ușii de la locul tău de muncă. Nu este cât de bine arăți sau nu. Nu aceia sunt indicatorii biblici ai succesului. De fapt, chiar poți trăi o viață care este un eșec total, dar din perspectiva lumii să fii văzut un om de succes.

Trebuie să redefinim succesul. Dar niciodată nu ajung să trăiesc doar în lumea lui Dumnezeu; trăiesc într-un tărâm secundar al culturii umane. Lucrul acesta a fost întotdeauna o provocare pentru Biserică. Când poporul Israel se îndrepta spre țara Canaan, Dumnezeu l-a avertizat: „Vei ajunge să ai căsătorii interculturale. Vei ajunge să faci afaceri cu oamenii aceștia. Vei ajunge să te închini idolilor lor.” Și exact asta s-a întâmplat. A fost o provocare culturală majoră.

Nu este suficient să îți educi copiii să trăiască în izolare față de lumea aceasta. Aceasta este o siguranță falsă și o alegere egoistă. Dumnezeu spune că mă vrea în lume dar nu al lumii. Nu este prudent nici să mă acomodez, pentru că atunci voi deveni asemenea celorlalți. Trebuie să fim în stare să trăim cu succes în mijlocul culturii fără să-i asimilăm valorile care Îl neagă pe Dumnezeu.

Vreau să-mi învăţ copiii să gândească într-un mod centrat pe Dumnezeu şi să le ofer deprinderi analitice pentru a înţelege cultura. Vreau să-i ajut să facă diferenţa dintre lumină şi întuneric. Vreau să le arăt unde pot participa în societate şi unde trebuie să se retragă. Scopul meu este de a crea o mini-cultură în casa mea, începând de la copiii mei. Vedeţi, nu este îndeajuns să fii pasiv ca părinte şi să spui, „Ei bine, cel puţin copiii mei nu sunt implicaţi în lucruri grave ca droguri şi imoralitate sexuală.” Copiii noştri pot arăta bine în exterior, dar inimile lor pot aparţine valorilor de bază ale culturii înconjurătoare.

Asta s-a întâmplat cu poporul Israel. S-au închinat lui Baal în timp ce se îndreptau spre a-i aduce sacrificii lui Iehova. Din păcate, și noi facem la fel. Ne închinăm Mercedes-ului pe care îl conducem spre serviciile de închinare. Când ajungem la biserică parcăm într-un loc proeminent pentru a fi văzut, iar apoi mergem înăuntru și cântăm cântece de închinare Celui care se presupune a fi Dumnezeul nostru.

De ce devin părinții creștini adesea frustrați în timp ce depun eforturi să cultive o inimă pentru Dumnezeu în adolescenții lor?

Cultivarea unei inimi pentru Dumnezeu în adolescenți este cea mai grea muncă pe care un om ar putea să o facă. Trebuie să ajungem să înțelegem că nu există speranță fără Cristos. Dacă aș fi putut să îndrept inima omului prin ridicarea vocii, puterea personalității mele, logica argumentului meu sau înțelepciunea strategiilor mele părintești, atunci nu ar mai fi fost nevoie să vină Isus. Este ceva care eu ca părinte nu pot face, iar asta mă enervează. Mă frustrează. Mă descurajează. Îmi doresc o „rezolvare instantă.” Doar dă-mi cei trei pași pentru a produce evlavie în copiii mei. Dar Biblia nu face asta. Nu ne oferă un sistem al răscumpărării, ci ne oferă un Răscumpărător.

Acestea sunt vești care ne sperie. Indiferent de cât de corect m-aș purta cu fiul meu, el trebuie să aibă de-a face cu Dumnezeu, altfel nu va exista nicio speranță pentru el. Indiferent cât de corect m-aș purta cu fiica mea, ea trebuie să aibă de-a face cu Dumnezeu, altfel nu va exista nicio speranță pentru ea. Eu nu pot să fac lucrul acesta în locul lor. Atunci când sunt frustrat încerc să iau locul lui Dumnezeu și să împlinesc slujba Lui. Încerc să-mi forțez copilul. Îl fac să se simtă vinovat. Mă gândesc la tot ce este necesar pentru a-l schimba. Uit că numai Dumnezeu poate să transforme inima lui. Ca părinte trebuie să ajung să înțeleg că, dacă copiii mei nu interiorizează adevărul acesta, atunci nu vor reuși să-şi vadă nevoia de Dumnezeu și să Îl iubească. Părinții trebuie să accepte faptul că sunt lipsiți de putere. Doar atunci vor înceta să încerce să fie Dumnezeu și astfel vor deveni instrumentul Lui.

Uneori intru în conversații exagerate cu adolescenții mei pentru că încerc să împlinesc slujba lui Dumnezeu. Când vom face lucrul acesta copiii noștri se vor supăra foarte rău. Îi exasperăm și dăm naștere amărăciunii în inima lor. Odată am avut un tată în birou care a apucat fața fiului cu mâna și i-a spus: „O să te fac să mă respecți chiar de va fi ultimul lucru pe care îl voi face!” Imaginează-ți că ai fi acel tânăr. Nu cred că ai sta acolo și te-ai gândi: Asta este chiar de mare ajutor. Dimpotrivă, vei gândi: Da, ca și când se va întâmpla lucrul acesta vreodată! Acest tată frustrat a încercat să facă numai ceea ce Dumnezeu ar putea să facă. Iar asta nu va produce niciodată respect. Dimpotrivă, o să dea naștere rebeliunii de care încerci de fapt să scapi. Acest tată a declarat război fiului său.

Când înțelegi că nu ai nici o putere să schimbi inimile copiilor tăi, pune-te pe genunchi. Începe să te rogi pentru adolescenții tăi și mărturisește-ți păcatele lui Dumnezeu și adolescenților tăi așa cum nu ai mai făcut-o niciodată. Ca tată, eu îmi doresc să fiu un instrument de precizie în mâinile Răscumpărătorului pentru că știu că numai Cristos poate să reînnoiască inima copiilor mei.

Cum pot părinții să își ajute adolescenții să plece de acasă fiind mulțumitori pentru modul în care au fost pregătiți să înfrunte viața?

Părinții ar trebui să își aducă aminte că cel mai bun climat pentru o relație este unul al sincerității și smereniei. Restaurarea are loc atunci când părinții sunt dispuși să fie sinceri cu propriile lor lupte. Părinții care doar vorbesc, dar nu trăiesc ceea ce spun, îi vor enerva și mai tare pe adolescenți. Astfel de părinți pun standarde înalte pe care ei înșiși nu le respectă. Cum poți vorbi despre harul lui Dumnezeu, iar mai târziu să fii plin de amărăciune și mânios? După un timp, copilul de abia va aştepta să vină momentul când va trebui să plece de acasă.

Dacă sunt dispus să recunosc nevoia mea după Cristos, atunci pot merge înaintea copilului meu oferind un exemplu pe care el să îl poată urma. Nu numai că își vede nevoia, dar poate să vadă și schimbările pe care Cristos este capabil să le facă în mine.

Predic Evanghelia declarând mai întâi că eu sunt cel care am nevoie de ea. Acest lucru poate fi făcut în fiecare zi. Vorbeam de curând cu băiatul meu de 17 ani. Fusesem cam lipsit de răbdare cu el. Așa că i-am spus: „Nu va fi nici o surpriză pentru tine atunci când îți voi spune că sunt un păcătos. Sunt momente când mă gândesc mai mult la mine decât la tine. Aseară a fost unul dintre acele momente.” Și fiul meu a spus: „Și eu fac același lucru cu tine, tată, așa că te iert.” După acea discuție s-a dezvoltat o prietenie sinceră între noi. Însă rezultatul ar fi fost altul dacă aș fi spus: „Ar trebui să te bucuri că ai un tată ca mine. Întotdeauna mă dau peste cap pentru tine. De ce o dai mereu în bară după tot ce am făcut pentru tine?” Dacă aș fi făcut asta, atunci scenariul ar fi fost unul cu totul diferit.

Concluzia este următoarea: dacă sunt dispus să recunosc nevoia mea după Cristos, atunci pot merge înaintea copilului meu oferind un exemplu pe care el să îl poată urma. Nu numai că își vede nevoia, dar poate să vadă și schimbările pe care Cristos este capabil să le facă în mine. Eu îi vestesc Evanghelia prin trăirea mea. Iar asta este ceva puternic. Însă este o oportunitate pe care o ratăm atunci când credem că ne compromitem autoritatea dacă ne recunoaștem păcatul propriu. Autoritatea mea oricum este reprezentativă; ea nu se bazează pe neprihănirea mea. Neprihănirea mea se bazează pe Cristos. Când ofer un astfel de model adolescentului meu, atunci eu devin un instrument în mâinile lui Cristos.


Acest articol este un fragment dintr-un interviu cu Peter Hastie din iunie 2000. Este adaptat și folosit cu permisiunea Comitetului Jurnalului Național al Bisericii Prezbiteriene din Australia.


Tradus de Biserica Baptistă Logos București cu permisiunea asociației Christian Counseling & Education Fundation. Responsabilitatea traduceri revine integral traducătorului.

Doriți să activați notificările push, pentru a fi anunțat automat când apar resurse noi?
(Notificările nu funcționează în iOS, din cauza limitărilor de sistem.)