Două adevăruri și o minciună despre copiii rătăcitori

„Nu am bucurie mai mare decât aceasta: să aud despre copiii mei că umblă în adevăr” sunt cuvintele scrise de apostolul Ioan în cea de-a treia epistolă a sa. Deși Ioan se adresează copiilor săi spirituali, aceste cuvinte rezonează cu părinții care își văd copiii umblând cu credință cu Hristos. Dimpotrivă, mulți părinți vor spune că nu au durere mai mare decât să audă că copiii lor umblă în întuneric.

Poate fi atât de dificil și de deprimant, mai ales când am făcut tot posibilul să ne creștem copiii „în disciplina și învățătura Domnului”, să îi vedem îndepărtându-se de credință (Efeseni 6:4). Poate că au făcut o mărturisire de credință și au fost botezați la o vârstă fragedă și păreau să se bucure să participe la biserică, la programele pentru copii și la grupurile de tineret. Era interesant și plin de bucurie să îi vezi urmându-L pe Hristos. Apoi, la un moment dat, fie la facultate, fie într-un alt moment al vieții, ei au abandonat credința, după cum reiese din acțiunile lor neevlavioase (Ioan 3:36) sau din declarațiile verbale că nu mai cred (2 Ioan 2:23). Ce trebuie să credem noi despre acest lucru? Iată două adevăruri și o minciună pe care să le analizăm în timp ce ne rugăm pentru copiii noștri rătăcitori.

Adevăr: Există încă speranță. Deși povestea fiului risipitor (Luca 15:11-32) servește pentru a ne da speranță, nouă ni se pare că ei nu se vor schimba niciodată. Au trecut ani de când resping această credință și nu există niciun indiciu că opiniile sau convingerile lor s-au apropiat cu un centimetru de adevărul Evangheliei. Dar adevărul este că rugăciunile noastre contează (Iacov 5:16b-20). Adevărul este că nu știm cât timp i-a luat fiului risipitor să își vină în fire; poate că au fost ani. Și nu știm cum se mișcă Duhul Sfânt sau când va alege să facă acest lucru (Ioan 3:8). Desigur, nu știm dacă copiii noștri se vor pocăi și se vor schimba vreodată, dar adevărul este că, la fel ca văduva, ne putem ruga continuu și insistent pentru ei și putem continua să sperăm (Luca 18:1).

Adevăr: Dumnezeu te modelează. Este vorba despre tine la fel de mult cum este vorba despre ei. Când ne gândim la copiii noștri rătăcitori, ne concentrăm de obicei asupra lor – ce fac, cum trăiesc, dacă detectăm vreo urmă de credință. Dar, ca și copii ai lui Dumnezeu, El ne modelează în mod activ și pe noi. Mândria ar putea fi cu siguranță răspândită în viața oricărui părinte dacă am crede că îi putem învăța pe alții cum să crească copii care să fie credincioși în Hristos, „așa cum am făcut noi”. Dumnezeu ne învață să fim smeriți. El ne învață, de asemenea, să arătăm har față de copiii noștri atunci când își exprimă nerecunoștința pentru adevărurile pe care am încercat să li le insuflăm. El ne învață cum să iertăm, cum să ne apropiem cu dragoste de oamenii care ne-au rănit și cum să menținem relații care Îl onorează pe Dumnezeu cu copiii necredincioși (Romani 5:8). Pe măsură ce ne frământăm cu modul de a relaționa cu copiii noștri, trebuie să îi cerem înțelepciune lui Dumnezeu. Este bine să ne amintim că promisiunea înțelepciunii lui Dumnezeu din Iacov 1:5 este în contextul suferinței (Iacov 1:2-8) și nu este în scopul de a ști exact ce să spunem pentru a-i aduce la realitate, ci în scopul creșterii noastre spirituale (Iacov 1:3-4). Dumnezeu ne modelează prin aceasta, așa că să fim dornici să învățăm cum să devenim mai maturi și cum să-L glorificăm cel mai bine prin încercarea noastră.

Minciună: Tu ești responsabil. Atunci când copiii noștri se rătăcesc, majoritatea dintre noi ne uităm repede la eșecurile noastre ca părinți. Ar fi trebuit să conduc mai multe momente de devoțiune în familie. Ar fi trebuit să mă rog mai mult pentru ei. Ar fi trebuit să-i țin departe de anumiți prieteni sau de anumite forme de divertisment. Ar fi trebuit să… (completați spațiul gol). Dar este important să ne amintim că, deși rolul de părinte are într-adevăr o mare influență, acesta nu este determinant. Dumnezeu nu are nepoți. Noi nu determinăm starea spirituală a copiilor noștri – ei stau singuri în fața lui Dumnezeu în această privință (Romani 14:12). Gândiți-vă la oamenii pe care îi cunoașteți care nu au fost crescuți într-un cămin creștin și totuși au ajuns la credință. Adevărul este că nimeni nu vine la Hristos decât dacă Tatăl îl cheamă, iar tu și cu mine nu avem această poziție (Ioan 6:44). Adevărul este că da, ai defecte și nu, nu ai fost părintele perfect. Dar chiar și părintele perfect a avut copii rebeli, așa cum declară Dumnezeu în Isaia 1:2: „Am îngrijit copii şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea”. Suntem chemați să fim credincioși în a-i învăța și să facem tot ce ne stă în putință în timp ce îi creștem, dar numai Dumnezeu controlează rezultatul, deoarece mântuirea aparține Domnului (1 Corinteni 3:6; Iona 2:9b).

Deși ar trebui să împărtășim cu blândețe adevărul cu dragoste, nu trebuie să îi evanghelizăm continuu (sau agresiv) pe copiii noștri rătăcitori. Ei știu deja ce gândim și ce credem noi și, cel mai probabil, cunosc și Scripturile. Nu din lipsă de cunoștințe ei umblă în întuneric, ci din cauza unei inimi neregenerate, care vine doar din harul lui Dumnezeu (Efeseni 2:8-9). Trebuie să îi iubim, să ne cultivăm relația cu ei și, cel mai important, să ne rugăm continuu pentru ei, astfel încât, dacă Dumnezeu alege prin harul și mila Sa, să putem experimenta „nicio bucurie mai mare” când auzim că copiii noștri „umblă în adevăr”.

Tradus cu permisiunea asociației ACBC. Traducătorul este responsabil de calitatea traducerii. Copyright© Association of Certified Biblical Counselors. Toate drepturile rezervate. Reproducerea, distribuirea sau traducerea fără permisiunea ACBC este interzisă.