Cum să-i ajutăm pe cei care se confruntă cu singurătate și ispite

Cu câțiva ani în urmă, am scris un studiu biblic pentru un grup mic (n.tr. grupul mic fiind un grup de casă al unei biserici locale) parcurgând zece dintre versetele din Scriptură de tip „unii altora”. Am fost șocat realmente să văd de câte ori apare porunca de a ne iubi unii pe alții, aplicată prin a ne încuraja unii pe alții, a ne ruga unii pentru alții, a ne purta poverile unii altora, a ne mângâia unii pe alții (ca să amintesc doar câteva). În istorisirea Creației, Biblia arată clar interdependența pentru care am fost creați (Geneza 2:18). De aceea, izolarea socială curentă nu face decât să adauge la problemele profunde asociate cu singurătatea. Să te simți singur și deconectat este din ce în ce mai prevalent în lumea noastră de azi. Nu este deloc surprinzător că și oamenii de știință seculari din domeniul social vorbeau despre o epidemie a singurătății în Statele Unite, chiar înainte de pandemia de COVID-19. Izolarea socială forțată din ultima perioadă doar a exacerbat consecințele unei societăți tot mai deconectate.

Efectele singurătății asupra sănătății fizice și mentale sunt bine documentate, dar acest articol se va concentra pe câteva aspecte mai insidioase ale singurătății asupra celor din familia noastră de credință și din cercul nostru de influență. Acestea sunt efecte foarte reale, despre care se discută mai puțin, dar care sperăm să se exteriorizeze într-un grup mic sau față de un prieten de încredere. Însă unii nu au aceste posibilități. Ce se întâmplă dacă trăiești în frică sau tristețe, dar nu împărtășești acest lucru din frica de a fi judecat? Lupta cu ispita se intensifică atunci când ne simțim deconectați, nesiguri sau deprimați.

Deși este benefic să căutăm un timp necesar de solitudine pentru a ne apropia de Dumnezeu, departe de muncă și de distracții, singurătatea nu este disciplina spirituală care ne oferă un timp de meditație, ci reprezintă un deficit real sau perceput în ce privește relațiile. Dumnezeu ne atrage spre El ca să umple cea mai profundă adâncime a acestui deficit. Oamenii trebuie să înțeleagă că există un loc gol în sufletul nostru care poate fi umplut doar de Cristos:

„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11:28-30).

Frumusețea credinței creștine este că nu suntem niciodată singuri cu adevărat. Dumnezeu este cu noi, iar a rămâne în El este primul și cel mai puternic antidot împotriva singurătății.

„Numai în Dumnezeu sufletul meu își găsește liniștea și numai de la El îmi vine izbăvirea. Numai El este stânca mea și izbăvirea mea. El este întăritura mea. Nu mă voi clătina mult.” (Psalmul 62:1-2 NTR).

Dar să recunoaștem, trebuie să ne reamintim unii altora acest adevăr. Câteodată e nevoie să fim prezenți, să ajutăm pe cineva care e așa de obosit, descurajat sau deprimat, încât grija noastră întruchipează inima lui Dumnezeu pentru acea persoană. Domnul a rânduit Biserica să fie o platformă pentru părtășia cu El și unii cu alții. Sunt convins că Biserica are oportunitatea extraordinară de a se întoarce la părtășia profundă, la ucenicia reciprocă și la purtarea de grijă a sufletelor: de a deveni locul unde comuniunea autentică are loc în fiecare săptămână, chiar și în fiecare zi. O rază de speranță care atrage pe oameni din orice neam și limbă împreună pentru a satisface această nevoie, această tânjire după conectare. În ultimă instanță, cea mai profundă nevoie de conectare și părtășie este cu Domnul Însuși, dar El a ales Biserica pentru a fi cea mai intimă reflectare a acestei comuniuni (Ioan 13:34-35; 17:20-23).

Singurătatea mărește ispitele comune

Mulți dintre noi știm că atunci când ne simțim izolați suntem cel mai expuși să cedăm ispitei. Ispita poate apărea oricând, dar suntem cel mai susceptibili la gândire greșită și dorințe trupești când nu suntem în părtășie dătătoare de viață. Iacov capitolul 1 ne oferă modelul pantei alunecoase a ispitei:

„Nimeni, când este ispitit, să nu zică : «Sunt ispitit de Dumnezeu». Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui și momit. Apoi, pofta când a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul odată înfăptuit, aduce moarte.”

Singurătatea nu ne face să păcătuim, dar cu siguranță ușurează pornirea în jos pe această cale. A rămâne în părtășie (Evrei 10:24-25) și a avea prieteni apropiați cu care să vorbești (Proverbe 17:17) poate face diferența între a ceda dorințelor păcătoase și a le înfrunta. Imaginea unei oi singure îmi vine în minte. Poate această oaie s-a rătăcit de turmă sau poate a fost izolată în vreun fel. Oricare ar fi situația, ea este vulnerabilă. Satan caută rătăciți de turmă și atacă atunci când suntem izolați, slabi sau susceptibili să fim ispitiți (1 Petru 5:8 ). Ca o oaie singuratică, suntem vulnerabili la tot felul de pericole când suntem izolați.

Cei mai mulți dintre noi am simțit ceva momente intense de singurătate în această perioadă de pandemie. Totuși, persoanele care au fost disperat de singure au asociat și sentimente de abandon, trădare, respingere, pierdere sau conflicte nerezolvate. Acest tip de singurătate e sceptic la cereri de rugăciune sau la invitația de a merge din nou la biserică. Această stare de spirit ne lasă cu o tânjire care ne conduce către false mângâieri, falsă senzație de securitate și dorințe lumești. O tânără se întreabă, „Oare îi pasă cuiva de mine? De ce nu mă sună nimeni?” O văduvă mai în vârstă întreabă, „De ce nu mă caută nimeni?” Un student se simte îndreptățit să bea pentru că familia pare să-l fi părăsit. Deși singurătatea nu este resimțită de toți la fel, ea are efecte similare.

Acest tip de sentimente de frică și alienare necesită o dragoste intruzivă și perseverentă, în contextul în care cei mai mulți dintre noi îi așteptăm pe ceilalți să facă pași spre noi! Aceia dintre noi care se simt puțin deconectați de ceilalți, dar în general aproape de Domnul, ar trebui să aibă o atitudine de ofensivă iubitoare, în locul defensivei temătoare. Veți vedea că dacă întindeți o mână nu numai îi veți ajuta pe cei pe care îi veți sluji, dar vă va ajuta în egală măsură și pe voi (Proverbe 11:25).

Singurătatea e ca o cameră cu ecou în viața gândurilor noastre

Singurătatea tinde să exacerbeze gândirea și comportamentul negativ. E ca o cameră cu ecou a celor mai îngrozitoare frici în care înțelepciunea se îneacă (Proverbe 1:33). Convorbirea cu noi înșine tinde să rumege acele nesiguranțe și acel lung șir de „ce-ar fi dacă“, ducând la minciuni pe care ajungem să le credem. Nervozitatea devine o îngrijorare paralizantă și poate cauza comportamente necontrolate; dezamăgirea poate duce la disperare, aducând cu sine pierderea speranței ce poate duce până la neglijarea îngrijirii personale. Unii își împlinesc propria profeție „Nu sunt iubit!” ținându-se departe de ceilalți din frică sau din neîncredere. Ei se pot simți răniți sau dezamăgiți și nu mai pot suporta un asemenea tratament. Alții o pot vedea ca pe o scuză pentru a evita darea de socoteală. Proverbe 18:1 ne avertizează să nu ne izolăm, ceea ce ar putea fi un semn de egoism sau de mândrie. „Singuraticul caută ce-i place lui însuși; el sfidează orice înțelepciune.”

În oricare dintre cazuri, un prieten adevărat confruntă minciunile cu dragoste, își cere iertare pentru neglijare și insistă până când persoana e restaurată (Galateni 6:1-2). Noi spunem adevărul în dragoste (Efeseni 4:15), ajutând pe alții să întrerupă și să schimbe linia de gândire „Nimănui nu-i pasă” sau „Domnul nu e aici pentru mine”.

Singurătatea și distanțarea socială

Dar ce se întâmplă când circumstanțele ne silesc la izolare? Noi ne dorim conectarea, dar ea e întreruptă temporar. Psalmistul scrie: „Nu mai pot dormi și sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiș.” (Psalm 102:7).

Tulburări de somn, un sentiment profund de a fi marginalizat, sau pur și simplu simțim lipsa persoanelor cu care obișnuiam să ne petrecem timpul, toate pot aduce tristețe. Acestea sunt numai câteva efecte ale unei izolări temporare, situaționale. E un timp pentru compasiune și smerenie: „Vreau să aud povestea ta și să împărtășesc cu tine cum m-a afectat pe mine.” Un mod foarte bun de a iniția astfel de conversații este să îți mărturisești luptele fără să îți compari suferințele cu ale celorlalți. Fără îndoială, cu toții am fost dezamăgiți și am avut momente de „nădejdi amânate” (Proverbe 13:12). Reconectarea și împărtășirea de experiențe comune este de ajutor pentru cei mai mulți.

Slujind pe cei singuri

Dacă singurătatea e principala problemă în lumea noastră actuală și mărește tentația de a păcătui, cum putem să o înfruntăm? Mai întâi, trebuie să o conștientizăm. Punem în predicile noastre Psalmi și alte pasaje din Biblie care se adresează suferinței și singurătății cu o realitate verticală. Putem cere celor care au trecut peste singurătate cu ajutorul unui prieten să își împărtășească experiența și altora, ca să aducă lumină în această problemă. Nu îi facem pe oameni să se rușineze și nici nu îi facem să simtă că credința ar trebui să le fie suficientă sau vreo altă expresie creștină banală, nici nu facem încercări superficiale de a ajuta, care nu ar face nimic altceva decât să rănească sau să alieneze persoana respectivă și mai mult. Am putea să împărtășim în predici experiențe despre oameni reali și lupte reale (cu permisiunea lor) sau cel puțin să relatăm situații ipotetice plauzibile. Facem eforturi suplimentare cu oamenii care par fragili sau sceptici în privința grijii noastre. Le trimitem mesaje, îi sunăm, vorbim cu ei pe Zoom, le lăsăm mâncare la ușă, iar apoi continuăm și repetăm aceleași gesturi. Nu ajutăm doar cu nevoi fizice, ci țintim inima. Îi invităm pe oameni la părtășie la limita zonei lor de confort. Asta ar putea însemna online cu unii, dar ar putea însemna și conversații acasă la noi pentru alții (cu măsurile de protecție potrivite, desigur). Dacă nu vin, îi sunăm imediat și îi întrebăm unde sunt. Dacă sunt ezitanți, îi întrebăm ce îi împiedică. Dacă cineva a cedat tentației, se poate simți vinovat. Dacă s-a îndepărtat de disciplina creștină, se poate simți jenat și să aibă teama de a fi judecat. Alții ne vor testa doar dacă o facem doar din obligație sau dacă chiar ne pasă de ei.

Să ne amintim că mulți au experimentat deja sentimentul că sunt deconectați chiar înainte ca virusul să fi făcut ravagii în comunitățile din toată lumea. Unii din cei mai vulnerabili deja trăiau singuri, în cămine de bătrâni, în case de sănătate, sau se luptau cu boli mintale sau cu diverse dependențe. Tentația era foarte mare pentru ei să găsească consolare în distracții fără minte, împlinind dorințe păcătoase sau devenind chiar autodistructivi, toate astea fiind parte din luptele pe care le-au purtat. Să-i ascultăm cu atenție, să le oferim un loc sigur pentru mărturisire și să ne rugăm cu ei.

Să îi ducem la Scripturi, să le amintim că Dumnezeu îi așteaptă (Matei 11:28-30), că nu o să îi părăsească niciodată (Psalmul 27:10) și că El este Păstorul cel Bun (Ioan 10). Să le spunem că ispitele lor sunt comune oamenilor (1 Corinteni 10:13) și că nu sunt singuri. Biserica este locul unde are loc comuniunea reală și chiar dacă distanțarea socială e necesară, izolarea socială nu este. Trebuie să fim acolo, să ajutăm la încurajarea fraților să fugă de ispite (2 Timotei 2:22), să alerge în brațele Domnului și să rămână în turmă, protejați.

Întrebări pentru reflecție

1. Cum este inima ta și cum stai cu autoconsilierea când experimentezi distanțarea socială și provocările acestei perioade?
2. Cum poți folosi propriile tale lupte cu izolarea pentru a sparge gheața cu cei care suferă, înainte să îi duci la Cuvânt?
3. Cine din cercul tău de influență are nevoie de dragostea insistentă a lui Dumnezeu prin tine?