Dacă Vestea Bună este atât de bună, de ce nu se îngrămădesc oamenii în jurul ei?
Dacă Dumnezeu este atât de bun, cu siguranță că misiunea trebuie să fie cel mai ușor lucru din lume. Oferă-L, pur și simplu, pe Isus în Evanghelia Lui, iar oamenii ar trebui să se îngrămădească.
Bineînțeles că lucrurile nu stau așa. Chiar dimpotrivă. În mod bizar, minunata veste bună a harului fără plată se vinde foarte greu. Oamenii nu urăsc doar ideea de Dumnezeu la modul general, ci urăsc în mod specific mesajul Evangheliei. Spre sfârșitul vieții lui, George Orwell își amintea cum, pe vremea când era elev, Îl ura pe Isus și chiar simțea compasiune față de Iuda și de Pilat din Pont, care L-au trădat și L-au executat1. Deși atitudinea lui Orwell ar fi putut fi rodul minții depravate a unui școlar, ea exprimă ceva despre ostilitatea noastră naturală față de Dumnezeu și față de Evanghelie.
Ființele umane sunt decăzute, și de aceea nu ne închinăm lui Dumnezeu, nu ne încredem în El și nu-L iubim din instinct. Lumina gloriei lui Dumnezeu nu strălucește în mijlocul neutralității, ci în întuneric. Într-adevăr, Pavel scrie că inimile noastre sunt „întunecate” (Romani 1:21) pentru că Îl respingem pe Domnul. Adevărul este că ființele umane, făcute de la început după chipul lui Dumnezeu pentru a-L iubi și a se bucura de El, reflectând strălucirea Lui în lume, au devenit lipsiți de slavă prin faptul că și-au întors spatele către El.
Noi am fost creați să trăim în prezența și binecuvântarea lui Dumnezeu. Primul cuplu, Adam și Eva, a fost pus în paradisul Edenului, pe care Dumnezeu însuși l-a plantat pentru ei, loc în care ei se aflau pentru a se bucura de părtășia cu El (Gen. 2:8, 3:8). O explozie de frumusețe și de abundență plină de generozitate (Geneza 2:9), Edenul urma să fie locul din care umanitatea ar fi putut „să crească și să se înmulțească” pe toată suprafața pământului (Geneza 1:28), umplându-l cu viață. Adam și Eva ar fi urmat să domnească peste creație, să o administreze și să aibă grijă de lume în numele Domnului (Geneza 1:28). „După chipul și asemănarea Lui” (Geneza 1:26), ei trebuiau să fie agenții bunătății Lui necuprinse.
Pavel scrie că Adam era un „arhetip”, sau un model, al lui Cristos, „Cel Ce urma să vină” (Romani 5:14), pentru că rolul său era cel de a fi o imagine a Acelui om care s-a bucurat mereu de dragostea Tatălui Său (Ioan 17:24), înaintea Căruia orice genunchi se va pleca într-o zi (Filipeni 2:10) și care urma să fie plinătatea tuturor lucrurilor (Efeseni 1:23). Atât de mult trebuia Adam să fie asemănător Fiului etern al Tatălui, încât Adam este numit chiar „fiul lui Dumnezeu” în Luca 3:38. Acesta a fost design-ul lui Dumnezeu pentru umanitate: ca noi să fim desfătați în dragostea lui Dumnezeu, să fim imaginea Lui în creație și să ajungem până la marginile pământului aducând rod abundent. De aici pleacă sentimentul nostru de demnitate, motivul pentru care simțim nevoia unui scop și a unui sens. Am fost creați pentru glorie și pentru a fi glorioși, asemenea Dumnezeului nostru.
Păcatul a răsturnat toate aceste lucruri. Adam nu doar că a încălcat o poruncă și s-a băgat singur în probleme, ci, prin căderea lui, el i-a întors spatele Domnului, fântâna vieții și dragostei. Consecințele au fost devastatoare, pentru că, prin respingerea lui Dumnezeu, Adam s-a desfigurat, înrobindu-se pe sine și pe toți urmașii lui față de goliciune.
„Omul este ca o suflare [הבֶלֶ, hevel],” spune David; „zilele lui sunt ca umbra care trece.” (Ps. 144:4). „Ce nedreptate au găsit părinții voștri în Mine”, întreabă Domnul în Ieremia 2:5, „de s-au depărtat de Mine? Ei s-au dus după deșertăciuni [הבֶלֶ, hevel], și ei însuși au devenit deșertăciuni.”
Acum ne este imposibil să ne imaginăm viața și umanitatea înaintea căderii lui Adam. Vom avea în general tendința de a subestima consecințele dezastruoase ale căderii asupra noastră și a lumii pentru că nu avem niciun moment al experienței vieții noastre neatins de această cădere. Chiar și când recunoaștem frumusețea în această umanitate decăzută, capacitatea de a atinge țeluri înalte sau momente de compasiune și altruism, noi nu vedem decât o slabă licărire a gloriei pentru care am fost creați. Ar fi trebuit să fim ca Isus Cristos, strălucirea slavei lui Dumnezeu, trăind din El și pentru El, răspândind lumină în lume. Dar respingându-L pe Dumnezeu, gloria s-a dus, suntem întunecați, secătuiți și goi. Asemenea unui laptop al cărui cablu de alimentare este deconectat, chiar și viața pe care pare că o avem este într-un declin progresiv. Deconectați de la sursa inepuizabilă de viață, lumină și dragoste, nu suntem decât niște umbre vagi ale tuturor lucrurilor pentru care am fost destinați.
„Orice om este ca iarba,
și toată splendoarea lui este ca floarea de pe câmp.
Iarba se usucă, floarea cade,
când suflarea Domnului vine peste ea. Într-adevăr, ca iarba este poporul!
Iarba se usucă, iar floarea cade, însă Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pe vecie!” (Isaia 40:6-8)
Goliciunea noastră decăzută înseamnă că noi nu putem fi strălucitori, așa cum am fost creați să fim. Umanitatea, creată după imaginea lui Dumnezeu, ar trebui să direcționeze lumina reflectată asupra pământului. Am fost creați să avem părtășie satisfăcătoare cu Dumnezeu și în acest fel să radiem de frumusețea și fericirea Lui, atrăgând întreaga creație la a fi desfătată în Dumnezeul nostru. Așa cum spunea Atanasie la mijlocul secolului al patrulea, am fost creați așa încât ființele noastre să fie „asemenea lui Dumnezeu într-o libertate neacoperită de rușine”, așa cum este Dumnezeu Cuvântul după a Cărui imagine am fost creați2. La cădere, când Adam a încetat să mai contemple sau să privească spre Dumnezeu și privit în schimb la sine însuși (chiar spre propriul trup în goliciunea și vulnerabilitatea lui, Gen. 3:7), legătură fundamentală dintre imaginea divină și purtătorul imaginii a fost frântă. Chipul lui Dumnezeu în umanitate a fost desfigurat, iar gloria s-a stins. Neavând o glorie a noastră, nu puteam emite nicio strălucire în jurul nostru. Atanasie a spus că, „întrucât moartea și corupția țineau rasa umană într-o strânsoare tot mai puternică, aceasta se afla într-un proces de distrugere. Omul, care fusese creat după Chipul lui Dumnezeu, iar prin faptul că avea parte de rațiunea Lui reflecta Cuvântul Însuși, era în curs de dispariție, iar lucrarea lui Dumnezeu era ruinată.”3
Faptul că Adam a pierdut această slavă a devenit principala trăsătură a familiei lui. Pe lângă faptul că am fost infectați cu vina și moartea lui, fiecare dintre noi am moștenit un comportament asemănător cu al lui, „pentru că toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Ar fi greșit să spunem că oamenii căzuți nu mai poartă deloc chipul lui Dumnezeu: păcatul nu a distrus în totalitate ceea ce a creat Dumnezeu. Cu toate acestea, imaginea este stricată și deteriorată, astfel încât noi nu radiem cu slava lui Dumnezeu.
Având privirea întoarsă dinspre Dumnezeu în slava Lui, și hoinărind mereu în cele mai întunecate unghere, ne transformăm treptat după chipul unor creaturi care ne privează de viața la care tânjim, care nu ne pot satisface și nu ne pot readuce la starea noastră potrivită. După cum explica Luther în primul lui mesaj expozitiv despre prima poruncă, în loc de a ne închina lui Dumnezeu, care este sursa oricărui bine și ajutor și a oricărei consolări, inimile noastre „rămân gură-cască la alte lucruri”, care nu ne pot ajuta4. Oricine s-a luptat cu o adicție sau cu un păcat chinuitor știe puterea surprinzător de captivantă a însuși lucrului despre care știm că ne rănește și ne înjosește. Oricât de frustrați și nesatisfăcuți ne-am găsi, ne obișnuim totuși cu perioade nefericite în care închinăm nimicniciei, neavând nimic de câștigat sau de radiat.
Poate că cel mai derutant răspuns de care ne lovim în evanghelizare nu este mânia ci apatia. Această reacție poate să-l frustreze pe evanghelist, dar ar trebui să ne provoace compasiunea. Este rodul unei inimi care este în același timp profund nesatisfăcută și lipsită de speranța unei satisfacții. Goliciunea păcatului este atât de profundă încât ne lasă împietriți și de neclintit.
Având în vedere tot ce am văzut, nu-i de mirare că întreaga noastră cultură este invadată de dispute despre identitate. De la momentul din grădină, noi nu mai suntem părtași plinătății vieții lui Dumnezeu, chipul Lui în noi a fost vandalizat, iar noi suntem consumați de dragoste de sine. Păcătoșii nu au nicio idee cine, pentru ce sau ce anume sunt. Mulți oameni vor să se devină mai buni dar pur și simplu nu știu cum ar trebui să fie oamenii „reparați” sau întregi. Conștientizându-ne stricăciunea, vedem soluții în tentative care ratează ținta: activism politic, coduri morale radicale, practicarea vigilenței (mindfulness), auto-perfecționare, tendințe dietetice și așa mai departe.
Simțindu-ne goliciunea, tânjim după aprecierea și atenția altor oameni, devenind ostatici ai opiniilor lor. S-ar putea să punem presiuni emoționale prea mari pe umerii celorlalți, forțând asupra prieteniilor sau relațiilor romantice niște așteptări pe care acestea nu sunt capabile să le îndeplinească. Curând, urmează anxietatea, stresul, depresia și singurătatea. Un studiu efectuat în 2021 de către Harvard Graduate School of Education a consemnat faptul că la finalul pandemiei cauzate de coronavirus, 36% dintre americani au raportat că se simțeau singuri „frecvent” sau „aproape tot timpul”. Cu toate că singurătatea a fost cel mai frecvent asociată cu vârsta înaintată, acest studiu a arătat că 61% dintre adulții tineri (vârste între 18-25 de ani) au raportat „singurătate severă”.5 În ciuda a tot ce se spune despre a învăța să ne iubim pe noi înșine, se pare că propriile persoane sunt acelea cu care suntem cei mai înspăimântați să fim lăsați singuri.
Goliciunea și întunericul acestor vremuri sunt contextul și cadrul în care are loc misiunea Bisericii (Tit 2:12). Ele descriu starea oamenilor din jurul nostru, care trebuie să audă Evanghelia slavei lui Dumnezeu pentru a putea fi eliberați. Doar Biserica poate vedea clar înțelepciunea triumfătoare aducătoare de speranță. Doar Biserica poate vedea că cetatea construită pe dragostea de sine e o cetate dezbinată împotriva ei înseși care nu va dăinui (Matei 12:25). Doar Biserica poate arăta lumii unde pot fi găsite adevărata plinătate și fericire.
1 George Orwell, Lucrările complete ale lui George Orwell: Asta este ce cred (London: Secker & Warburg, 1986), 379.
2 Athanasius of Alexandria, Împotriva păgânilor, în Sf. Athanasius: Lucrări și scrisori selectate, vol. 4 din O librărie selectă a părinților bisericii creștine nicenieni și post-nicenieni, seria a 2-a, editată de Philip Schaff și Henry Wace, tradusă de Archibald T. Robertson (New York: Christian Literature, 1892), 4–5.
3 Athanasius of Alexandria, On the Incarnation (New York: SVS, 1996), 39.
4 Martin Luther, “Catehismul extins” în Concordia: Confesiunile Luterane: Ediția cititorului a Book of Concord, ed. Paul Timothy McCain (St. Louis, MO: Concordia, 2006), 360.
5 Richard Weissbourd, Milena Batanova, Virginia Lovison și Eric Torres, „Singurătatea în America: Modul în care pandemia a adâncit o epidemie de singurătatea și ce putem face” („Loneliness in America: How the Pandemic Has Deepened an Epidemic of Loneliness and What We Can Do about It”) (PDF), Harvard Graduate School of Education Making Caring Common Project, February 2021, 3, https://mcc.gse.harvard.edu/reports.
Tradus cu permisiunea Crossway. Traducătorul este responsabil de calitatea traducerii. Copyright© Crossway. Toate drepturile rezervate. Reproducerea, distribuirea sau traducerea fără permisiunea Crossway este interzisă.
