Războiul Psihologiei Creștine împotriva Cuvântului lui Dumnezeu – victimizarea credinciosului

Această scrisoare este foarte probabil să provoace controverse – poate chiar controverse aprinse și pasionale. Însă, având în vedere natura subiectului, este inevitabil să nu se întâmple asta. Presupozițiile și metodele de consiliere ale psihologiei au devenit atât de integrate în gândirea evanghelică la fiecare nivel, încât a critica psihologia înseamnă automat a invita mânia și cenzura. Adevărurile „descoperite” practicate de psihologia „creștină” se apropie rapid de statutul rezervat odinioară doar Scripturii. Un lucru foarte periculos într-adevăr.

Căutând o modalitate de a introduce ideile „radicale” articulate în această carte, preocuparea cea mai importantă din mintea mea a fost cum să subliniez rezultatele distructive ale presupusei integrări a presupozițiilor psihologiei cu Sfânta Scriptură.

M-am opus credințelor și practicilor puternic susținute ale fraților de credință. Cum poți să depășești acea reticență umană obișnuită de a avea concepțiile greșite care îți sunt prețioase supuse corectării atât de necesară?

Am decis să încep ca și cum aș scrie unui vechi prieten care nu mai este la fel de apropiat ca odinioară. El a mers pe drumul său, devenind psihologul-eclectic creștin desăvârșit care și-a propus să integreze „adevărurile descoperite” ale psihologiei umaniste cu adevărurile Scripturii revelate de Dumnezeu. Atât de dedicat este el acestei proceduri încât nu reușește să discearnă că cele două sunt inerent incompatibile și în contradicție. Nici nu pare să înțeleagă implicațiile nebiblice care îi bântuie tehnicile de consiliere.

Dorința sa de a ajuta oamenii „răniți” a permis scopului (restaurarea oamenilor) să-i dicteze mijloacele (folosind o filozofie umanistă pentru a diagnostica și vindeca persoanele „bolnave”).

În timp ce prietenul meu este fictiv, metoda sa de consiliere psihologică este foarte reală și larg acceptată în comunitatea evanghelică.

Dacă profilul „prietenului” meu pare să se potrivească oricăruia dintre cititorii mei, i-aș ruga cu amabilitate să se gândească serios la obiecțiile pe care le formulez împotriva psihologiei „creștine”.

Noul creștinism?

„Pentru că vremurile… sunt în schimbare”. Îți amintești aceste cuvinte? Dacă memoria mă ajută, ele provin dintr-un cântec de Bob Dylan care a jucat un rol important într-o generație trecută. În frământările de la sfârșitul anilor șaizeci, ele erau pe buzele unor dizidenți de orice fel care defilau pe străzi și blestemau sistemul.

Acea replică mi-a venit în minte aseară când mă gândeam la tot ce îți voi scrie.

Spre mâhnirea mea și poate și a ta, mărturisesc că vorbele mele nu vor fi plăcute. Căci vremurile se schimbă în comunitatea noastră evanghelică – și voi întrupați această schimbare la care eu mă refer. Sunt foarte îngrijorat de rezultatele finale ale acestei schimbări. Nu, „îngrijorat” este un cuvânt prea slab. Sunt mult mai mult decât îngrijorat. Sunt deranjat de transformarea care are loc. Sunt deranjat și speriat, alarmat și mânios. Poate că sunt prea multe cuvinte negative, dar sunt justificate. Ascultă-mă, te rog, când îți explic de ce spun ceea ce spun.

Mi-aș dori să pot spune că ceea ce faci este minunat, dar nu o voi face pentru că nu pot. În ultima vreme, te-am ascultat îndeaproape, ți-am studiat cărțile, ți-am citit și recitit scrisorile, m-am gândit mereu la ideile și argumentele tale. Am ascultat cu o tensiune din ce în ce mai mare, observând cum te-ai îndepărtat subtil de Scriptură, ca fiind Cuvântul autoritativ și suficient revelat de Dumnezeu în care se poate avea încredere totală, indiferent de problema sau circumstanța cu care te confrunți.

Este oare inima înșelătoare a omului modern prea complexă pentru a fi schimbată doar prin simplitatea Scripturii? Cred că tu ai ajuns să crezi că așa stau lucrurile. „Da, omul este un păcătos”, cred că ai spune, „dar el este și o victimă.” De fapt, cred că ești mai preocupat de această afirmație din urmă decât de cea dintâi. Omul-victima. Ce comentariu jalnic cu privire la omul secolului XX. Nu mai există eroi, nu-i așa? Chiar mai mult, ce comentariu trist despre omul care este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul-victimă, un concept care evocă o interpretare complet nouă a omului și a problemelor lui. O înțelegere nebiblică asupra omului, într-adevăr. Una care ține Scriptura la distanță, ba chiar o face să pară prozaică și limitată în aplicabilitatea ei în a răspunde nevoilor „cele mai profunde” ale omului modern.

Mă întristează să spun asta, dar mi se pare că ai pierdut ceea ce ai expus odată cu atât de multă îndrăzneală: o încredere, o pasiune pentru eficacitatea Scripturii; da, mai mult, în Domnul Scripturii – pentru a schimba inima păcătoasă și a-i vindeca corupţia.

Oh, parcă te aud protestând. Vei insista că și tu crezi în Biblie la fel de mult ca mine. Chiar o citezi pentru a-ți susține argumentele. Dar atunci când o faci, de multe ori mă întreb dacă citim aceeași Biblie. Mă lupt să înțeleg felul în care folosești Scriptura și privesc cu o frustrare din ce în ce mai mare, pe măsură ce văd cum categoriile biblice sunt reconstituite în cele psihologice – ca și cum, făcând astfel, ar fi fost îmbunătățite și făcute mai eficiente.

Da, într-adevăr, vremurile se schimbă!

Ce s-a întâmplat?

Hrana spirituală oferită de Scripturi, minunea și puterea rugăciunii, părtășia cu alți credincioși în Duh, ascultarea lepădării de sine, tânjirea de a-L vedea pe Domnul nostru, de a grăbi revenirea Lui și acea bucurie inexprimabilă și glorioasă care nu depinde de circumstanțele în care ne aflăm pentru că suntem ai Lui – toate acestea au fost prietenii prețioși ai fiecărui credincios adevărat de-a lungul generațiilor trecute. Acestea ne-au legat într-o sfântă comuniune care a sfidat timpul, moartea și cultura. Șapte prieteni vechi, ajutându-ne să creștem în har, să spunem „Nu” păcatului prin har și să avem roada Duhului de dragul lui Isus prin har.

Ce s-a întâmplat, atunci, încât atât de mulți le găsesc acum atât de nesemnificative, atât de defectuoase, atât de slabe, atât de neputincioase să abordeze „durerile profunde ale inimii”, așa cum le exprimați voi? În ce moment al secolului nostru harul a încetat în sfârșit să abunde mult mai mult decât păcatul? Când au devenit doar niște prostii nostalgice să ne așteptăm plini de siguranță ca autoritatea lui Isus să ne elibereze prin puterea Sa?

Sau credeți că credința noastră a cerut pe nedrept mai mult decât harul este capabil sau a intenționat vreodată să ofere? Sau poate păcatul nostru, păcatul secolului XX, a devenit într-adevăr atât de complex încât credința noastră nu ne va permite să ne încredem în întregime în sprijinul unor astfel de tovarăși învechiți? Oricare ar fi cazul, mai este nevoie de ceva, insiști tu, și acest „ceva mai mult” este disponibil. Adevăruri „descoperite” pentru a complementa și completa speranțele zdrențuite ale Adevărului revelat. În acest caz, adevărurile „descoperite” ale psihologiei. „Știința comportamentală” este termenul pe care îl folosiți voi des. Un termen încărcat de implicații fascinante pentru credinciosul care se luptă. Păcatul depășit și controlat de știință. Cine și-ar fi imaginat vreodată? Metodologia care înlocuiește credința, iar certitudinea științifică susținând incertitudinile harului.

Iar cei care se îndoiesc de noua ta înțelepciune, care își mențin credința fermă în suficiența Scripturii, plătesc prețul. Ei sunt făcuți să pară învechiți și neinformați cu așteptările lor irealiste față de promisiunile și puterea lui Dumnezeu. Este uimitor pentru mine cât de mulți creștini, când aud cuvântul știință, încep să se îndoiască, să se supere și să pună la îndoială credibilitatea Scripturii. Imediat încep să găsească unele mijloace pentru a face Scriptura să „fie de acord” cu știința, ca nu cumva Dumnezeu Însuși să fie văzut ca învechit și ignorant.

Cine îndrăznește să se pună cu știința, chiar și o știință atât de dubioasă precum psihologia? Cine vrea să fie considerat un prost? Nu mulți.

Deși s-ar crede că, de dragul lui Hristos, pe unii creștini nu i-ar deranja să fie considerați proști. Dar asta nu astăzi. Cred că povestea despre hainele noi ale împăratului rezumă cel mai bine starea de azi. Îţi aminteşti această poveste? Nimeni nu a vrut să pară nebunul pentru că numai proștii nu reușeau să aprecieze hainele noi și bogat brodate, dar inexistente, pregătite pentru conducătorul arogant. Nici primul ministru, nici generalul imperiului, nici toți curtenii, nici măcar împăratul însuși nu au fost dispuși să fie convinși de ceea ce era evident. Erau prea multe în joc. „Sunt ceilalți mai înțelepți decât mine”, s-a întrebat fiecare pe rând în gând. „Este posibil să fiu un prost? Dacă da, nimeni nu trebuie să știe.”

Și nimeni nu a zis nimic până când un copil mic a strigat: „Dar este gol”, pe măsură ce împăratul a trecut în marea procesiune, la fel de gol ca în ziua în care s-a născut.

Aceasta este puterea intimidării și a convingerii de sine. Mă întreb: asistăm la o asemenea conformare în comunitatea evanghelică? „Tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu”, susține psihologia „creștină”, „fie că a fost descoperit sau revelat în Scriptură”, ca și când simpla afirmare a acestei propoziții rezolvă problema validității sale și face sfânt tot ceea ce spune și face. Nu pot să nu fiu uimit de o astfel de încredere puternică. Nu este adevărat că există sute de teorii ale personalității și practic mii de tehnici psihologice? Cum determinați care dintre acestea sunt, dacă într-adevăr sunt, adevărul lui Dumnezeu?

O Evanghelie hibridă

A venit timpul să te confrunt cu aceste adevăruri. O filosofie periculoasă este răspândită în comunitatea noastră. Mă tem că tu și prietenii tăi semănați semințe de confuzie și înșelare în mintea credincioșilor, determinându-i să se îndoiască de suficiența cuvintelor Celui care i-a salvat.

Sunt convins că predici o evanghelie hibridă și sunt mânios din această cauză. Voi predicați o altă Evanghelie, o Evanghelie care ne lasă pe toți dependenți de voi și de metodele voastre pentru experimentarea libertății creștine adevărate. Obișnuiam să credem că nu putem face nimic fără Hristos. Acum aproape că auzim că Hristos nu poate face nimic în noi sau pentru noi fără ajutorul psihologiei „creștine”. Chiar și Duhul Sfânt este descris ca fiind ineficient fără metodele potrivite de consiliere. Nu ar trebui oare să fiu deranjat? Nu ar trebui să fiu supărat?

Și sunt alarmat pentru că nu sunt sigur că înțelegi cu adevărat ceea ce faci. Nu pot să cred că faci asta în mod intenționat. Pari atât de luat pe sus de „adevărul tău nou descoperit”, ești atât de afectat de Evanghelia ta „extinsă”, și pari atât de liniștit cu ceea ce faci, încât nu mai poți vedea cât de departe ai alunecat de pe cale.

Acest lucru mă alarmează deoarece cred că Îl iubești pe Hristos așa cum o fac și eu.

Cred că motivele tale sunt sincere – că îți pasă de oameni și dorești să-i ajuți. Și într-un fel îi ajuți… sau oare chiar îi ajuți? Aceasta este întrebarea care nu-mi dă pace.

Aproape că mi-aș dori să nu fii creștinul sincer pe care știu că ești. Atunci lucrurile grele pe care trebuie să le spun nu ar fi atât de greu de spus. Dar, în timp ce studiez scrierile tale, în timp ce ascult mesajele tale, în timp ce observ impactul pe care îl ai asupra trupului lui Hristos, sunt alarmat!

Nu voi ascunde de tine ceea ce este în mintea și inima mea. Nu vreau să joc jocuri de cuvinte cu tine, încercând mai întâi un cuvânt și apoi altul, tot sperând cumva să evit să îți spun direct: „Prietene, împăratul este gol!” Permite-mi să prezint în mod îndrăzneț problema dintre noi, astfel încât să nu fii tentat a crede că exagerez, sau că diferențele noastre ar fi mărunte sau că ar fi doar unele chestiuni de semantică.

Problema nu este validitatea consilierii în sine, sau că mulți credincioși se luptă disperați cu atitudini și comportamente extrem de păcătoase. Mulți sunt în situația asta – șocant este cât de mulți – și vom discuta motivul acestei triste stări ceva mai târziu. Problema în discuție este următoarea: orice metodă de predare sau consiliere aparent utilizată pentru a ajuta un credincios să depășească comportamentul păcătos sau pentru a progresa în sfințirea sa (indiferent dacă se face individual sau în grup), care nu este saturată, limitată de și care nu se bazează doar pe Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, nu are dreptul să se numească creștină sau biblică. Mai mult, orice metodă de predare sau de consiliere care își derivă definiția problemelor noastre din presupoziții umaniste, care ignoră, compromite, modifică sau minimizează învățăturile clare ale Scripturii și utilizează metode de diagnostic sau de tratament bazate pe astfel de presupoziții, trebuie considerată ca fiind necreștină, extrabiblică și nescripturală. Cu toate acestea, tu, prietene, ești dedicat și practici un astfel de sistem de consiliere.

Doar Hristos

În ciuda aparenței unui vocabular creștin, voi nu tratați realitatea ca fiind în esență spirituală. Nu considerați dimensiunile minunate și misterioase ale duhului ca fiind primare sau de importanță principală.

Când totul este spus și practicat, viziunea voastră asupra lumii este practic orizontală. Cu fire contra firii, părinți împotriva copiilor lor și această generație care victimizează următoarea, trecutul nu numai că dă naștere unui prezent deformat, ci îl și ține în robie.

Realitatea spirituală pentru tine pare să fie doar o chestiune de decor; poate că este necesară, dar numai ca fundal în timp ce în centrul scenei tratezi problemele reale ale „tulburărilor de personalitate” urmând un scenariu împrumutat din psihologia umanistă.

Indiferent dacă intenționați sau nu, metodologia voastră îl face pe Isus un salvator de decor, a cărui putere nu este disponibilă în slăbiciunile noastre, cu excepția momentului în care El este mediat prin metodele voastre. Devii astfel, ca și consilier, indispensabil pentru bunăstarea credinciosului în Hristos.

Rezultatele? Psihologia este înălțată. Scriptura este înjosită! Îmi pare rău că sună atât de dur. Dar este dificil să am un ton mai prietenos când citesc pasaje ca acesta, scrise de un coleg de-al tău, Larry Crabb:

Să îi spui cuiva să își aducă aminte de dragostea lui Dumnezeu și îndemnurile de a medita la purtarea de grija a lui Isus oferă uneori la fel de mult ajutor ca și împărtășirea rețetelor de mâncare oamenilor care suferă de foame.

Nu e chiar o recomandare extraordinară pentru Domnul nostru într-un moment de criză, nu-i așa? Nici nu pare să fie o expresie a încrederii în promisiunile Sale, nu?

Cu siguranță sunt unii care îndrumă oameni răniți către Hristos cu tot atât de multă compasiune și har vindecător ca o cărămidă. Cu toate acestea, Scriptura ne îndeamnă într-adevăr să ne amintim de dragostea lui Dumnezeu și de perseverența lui Hristos atunci când circumstanțele noastre par copleșitor de dureroase. (Vezi 2 Tesaloniceni 3:5)

„Poporule, încrede-te în El în orice vreme, varsă-ţi inima înaintea Lui!” a scris psalmistul. „Dumnezeu este adăpostul nostru.” (Psalmul 62:8 NTR). Dacă asta este ceea ce Dumnezeu dorește să facem, de ce ar trebui ca un astfel de îndemn să ne ofenseze sau de ce nu reușește să ne încurajeze? De ce ar trebui să nu-l considerăm adecvat pentru nevoile noastre imediate? De ce, în schimb, ar trebui să căutăm alinare în autocompătimire sau auto-îngăduință sau altă soluție umană?

Ești prietenul și fratele meu în Hristos. Totuși, prietenia adevărată îmi cere mai întâi să fiu loial Domnului meu Isus și Cuvântului Său și să te chem și pe tine să faci același lucru. Stai pe un teren periculos, frate.

Ceva ce a scris John Bunyan îmi rezumă poziția cel mai bine. „Hristos și numai Hristos”, a scris el, „ne poate face capabili să ne bucurăm de Dumnezeu, cu viață și bucurie pentru toată eternitatea.” Ce mărturie profundă și elocventă a suficienței Domnului Gloriei. Domnul Gloriei – ce titlu minunat! Ce promisiuni prețioase conține acest titlu!

Am ajuns să savurez cuvintele lui Bunyan pentru că am ajuns să iubesc Scripturile. Și le iubesc pentru că îl iubesc pe Domnul Scripturilor. Aceasta este lucrarea Lui. El singur trebuie să-mi conducă viața prin Cuvântul Său, descoperit mie prin Duhul Său. „Harul Meu îţi este de ajuns”, mi-a spus El, „căci puterea Mea este făcută desăvârşită în slăbiciune. (2 Corinteni 12:9 NTR). Cred acest lucru. Am experimentat acest lucru.

Cu toate acestea, nu pretind vreo superioritate spirituală. Nu cred în Domnul meu așa cum ar trebui și nici nu-L iubesc cu toată pasiunea pe care o merită. Spre rușinea mea profundă, recunosc că prea des am fost înșelat și abătut de vreun păcat stupid. Cred că John Wesley a spus la un moment dat că viața creștinului este doar mister și har. Isus este credincios – și asta e tot ce contează în cele din urmă. În ciuda eșecurilor mele, atât mari cât și mici, dragostea Lui continuă să o hrănească pe a mea. Aceasta este minunea harului Său. „Cristos în voi, nădejdea gloriei”, a scris Pavel (Coloseni 1:27). Din acest motiv, putem experimenta „o bucurie inexprimabilă și glorioasă”.

Cum pot, așadar, să pun la îndoială cuvintele pe care mi le-a dat pentru a guverna fiecare aspect al vieții mele? Cum pot limita raza de acțiune a autorității cuvintelor Sale atunci când aceasta este de fapt autoritatea Lui? Cum pot nega suficiența Regelui meu care mi-a promis că va finaliza lucrarea bună pe care El a început-o în mine (Filipeni 1:6)? Deci, dacă există un păcat dominant și prețios în viața mea, să îndrăznesc oare, din orice motiv, să cred că păcatul este prea puternic și Domnul meu prea slab? Nu, ci din contră: permite-mi să mărturisesc, fiind astfel fidel Scripturii, că acest lucru se datorează faptului că Îl iubesc prea puțin pe Isus și prea mult păcatul meu (deși am o mie de deghizări mincinoase pentru a-mi ascunde idolatria).

Nici nu este adevărat, așa cum am auzit unii pretinzând, că aș năzui în inimă răutate pentru că am o părere prea slabă despre mine. Mai degrabă exact inversul este adevărat – mă înalț pe mine în secret. (Nu din lipsă de stimă de sine a atacat Satan tronul lui Dumnezeu.) Cu siguranță nu îndrăznesc să spun că păcătuiesc pentru că am păstrat, într-o arhivă ascunsă a minții mele, tot felul de răni și dezamăgiri care acum mă obligă să-mi satisfac cel mai profunde dorințe în moduri perverse și rebele. Nu ar fi aceasta cea mai evidentă formă de autoamăgire dintre toate posibile? Mai degrabă lăsă-mă să mărturisesc din nou, din fidelitate față de Scripturi, că păcătuiesc dintr-un singur motiv clar și rușinos. Îi refuz Regelui suveranitatea Sa de drept și disprețuiesc slava Lui.

Există un golf tot mai mare care începe să ne despartă, prietene. În ce dilemă te-ai plasat! Pe de o parte, nu crezi în suficiența totală a Scripturii, dar nu îndrăznești să renunți cu totul la ea. Pe de cealaltă parte însă, deși respingi umanismul ca explicație totală a realității, îi accepți înțelepciunea chiar în zona în care ar trebui cel mai mult să o respingi. Tragedia este că nu înțelegi amploarea compromisului pe care l-ai făcut.

O mare nebunie pare să fi afectat mulți evanghelici din secolul al XX-lea: ei abandonează constant autoritatea și suficiența Cuvântului lui Dumnezeu în fața idolilor modernității. Evanghelicii de azi acordă această încredere unei „științe” evoluționiste îmbătrânită, îmbrăcată cu rochia sa victoriană murdară și zdrențuită. Ei acordă această autoritate acum oportunităților sociale a vremurilor noastre schimbătoare, cu teamă ca nu cumva suveranitatea lui Dumnezeu în toate lucrurile să ofenseze sensibilitățile liberale ale generației ACUM. Oare vor ajunge să acorde, de asemenea, înțelepciunea și puterea Crucii moștenitorilor lui Sigmund Freud? Doamne ferește! Cu toate acestea, se pare că mulți fac exact acest lucru.

Având în vedere această stare, cât de mult timp va mai crede Biserica și va mai susține ideea unei Scripturi autoritative în care ucenicii lui Isus își pot pune încrederea totală? Cinci ani? Zece?

Este deja prea târziu?

În intervalul de douăzeci și cinci de ani de la acceptarea darwinismului de către comunitatea intelectuală americană, practic fiecare seminar major a capitulat liberalismului. O revelație fără greșeală de la Dumnezeu? Imposibil! Nașterea din fecioară? Vă rog, terminați cu astfel de prostii. Divinitatea lui Hristos? O încercare a bisericii timpurii de a fi în competiție cu păgânismul din acea vreme. Ispășirea prin sângele lui Isus? Ce gând sângeros și primitiv! Cum putem acum să mai credem într-un Dumnezeu atât de barbar?

Ceea ce era necesar, ne informau acești bărbați iluminați și în ton cu „adevărurile descoperite” din vremea lor, era un nou creștinism mai compatibil cu descoperirile academice actuale. Temându-se de batjocură, un segment considerabil al bisericii americane a creat tocmai un astfel de creștinism. Patruzeci de ani mai târziu, H. Richard Niebuhr a ajuns să descrie creștinismul liberal ca fiind redus la teologia „unui Dumnezeu fără mânie (aducând) oameni fără păcat într-o împărăție fără judecată prin mijlocirea unui Hristos fără cruce”.

Toți acești oameni credeau și ei la un moment dat că „tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu”.

Astăzi, odată cu apariția psihologiei „creștine”, amestecată la fel cu umanismul și apelând la aceeași axiomă menționată mai sus, prevăd încă un colaps similar în cadrul comunității evanghelice. În prezent, mă îndoiesc că veți fi de acord cu această predicție. Cu toate acestea, citiți această carte și vă voi arăta cât de departe s-a ajuns deja pe acest drum cu ajutorul psihologiei „creștine”.

Această scrisoare face parte din cartea „Războiul Psihologiei Creștine împotriva Cuvântului lui Dumnezeu: Victimizarea credinciosului” (Christian Psychology’s War on God’s Word: The Victimization of the Believer) – Jim Owen, 1993.