Scriptura și responsabilitatea apologetică

Scriptura este scrisă pentru oamenii care trăiesc în această lume. Este scrisă pentru oameni cu ochi și urechi, pentru oameni care vor citi Scriptura în contextul vieții lor. Se așteaptă de la noi să aplicam învățăturile Scripturii la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

A conecta Scriptura contextelor ei înseamnă a vedea modul în care ea se raportează revelației generale. Revelația naturală¹ este descoperirea lui Dumnezeu în tot ceea El a făcut (Psalmul 19:1, 104:1, Romani 1:18), punând la socoteală ființele umane create după chipul Lui (Geneza 1:27, 9:6; Iacov 3:9). Dumnezeu se descoperă prin tot ceea ce se găsește în jurul și în interiorul unei persoane… Cel necredincios îl cunoaște în mod evident pe Dumnezeu (Romani 1:21), dar urmărește să reprime această cunoaștere prin diverse modalități.

Revelația naturală descoperă puterea și natura veșnică a lui Dumnezeu (Romani 1:20). De asemenea, ne descoperă standardele Lui morale (Romani 1:32) precum și mânia Lui împotriva păcatului (Romani 1:18,32). Totuși, ea nu ne arată planul de mântuire al lui Dumnezeu, care este arătat în mod specific prin proclamarea lui Cristos (Romani 10:17, 13-15). Scripturile ne oferă această predicare a lui Cristos în forma ei definitivă. Și bazați pe această autoritatea a Scripturii noi continuăm să predicăm lumii Evanghelia

Nevoia pentru o revelație specială

De ce avem nevoie de două forme de revelație? Pentru început, pentru că comunicarea divină directă scurtează „curba de învățare”. Până și Adam în dispoziția lui pre cădere a avut nevoie să audă comunicarea directă a lui Dumnezeu care avea rolul de a completa și interpreta revelația lui Dumnezeu în natură. Adam nu a trebuit să descifreze de unul singur această revelație; în multe dintre situații acestuia, cu mintea lui finită, fie i-ar fi trebuit o perioadă mult mai îndelungată pentru a pricepe, fie nu ar fi înțeles nimic.

Așa că Adam a acceptat acest ajutor cu recunoștință, ca un slujitor credincios al legământului. A acceptat interpretarea lui Dumnezeu asupra lumii până a luat tragica decizie de a o înlocui cu interpretarea lui Satan.

Însă, după cădere, mai apar cel puțin alte două motive pentru care a fost nevoie de o comunicare divină specială. Unul a fost nevoia omului de o promisiune salvatoare, o promisiune care nu ar fi fost niciodată dedusă doar din revelația generală. Celălalt motiv a fost să corecteze interpretările noastre greșite și păcătoase ale revelației naturale. Romani 1:21-32 ne arată ce fac oamenii cu această revelație naturală atunci când rămân fără niciun cuvânt al lui Dumnezeu. Aceștia îl reprimă, nu îl ascultă, îl înlocuiesc cu o minciună, îl devalorizează și îi onorează pe cei care se răzvrătesc împotriva lui.

Astfel, Dumnezeu ne-a dat Scriptura, sau „revelația specială”², atât pentru a completa revelația naturală (prin adăugarea mesajului mântuirii) cât și pentru a corecta folosirea în mod greșit a revelației generale. Așa cum a spus și Calvin, creștinul ar trebui să privească natura cu „ochelarii Scripturii”. Dacă până și Adam în dispoziția lui dinaintea căderii a avut nevoie să interpreteze lumea conform exprimării verbale a lui Dumnezeu, cu cât mai multă nevoie avem noi!

Prin cele afirmate nu spun că Scriptura ar fi mai divină sau că ar avea mai multă autoritate decât revelația naturală. Revelația naturală este la fel de mult cuvântul lui Dumnezeu și ea are autoritatea absolută. Diferența este că Scriptura este exprimarea divină verbală a lui Dumnezeu care completează și corectează perspectiva noastră despre lumea Lui. Noi trebuie să primit cu smerenie acest ajutor. Și făcând lucrul aceasta nu facem ca Scriptura să aibă mai multă autoritate decât revelația naturală; ci mai degrabă, permitem Cuvântului (însoțit de prezența veșnică a Duhului) să corecteze modurile în care interpretăm revelația naturală.³

Scriptura are prioritate

Pentru a permite Scripturii să facă această lucrare de corectare, trebuie să acceptăm principiul conform căruia credințele noastre fixate⁴ cu privire la învățăturile Scripturii trebuie să primeze peste ceea ce credem doar pe baza revelației naturale.⁵

Dumnezeu ne-a dat Scriptura ca pe o constituție a legământului poporului lui Dumnezeu și, dacă ar fi să ne slujească în acest fel, atunci ar trebui să aibă întâietate peste toate celelalte surse de cunoaștere. Este greșit, de exemplu, să sugerezi (așa cum fac mulți) că „cele doua cărți – natura și Scriptura” ar trebui sa fie citite una lângă cealaltă, fiecare având aceeași greutate de autoritate în toate privințele. Un astfel de argument a fost folosit de-a lungul timpului pentru a justifica relativ acceptarea creștină necritică a evoluției, psihologiei seculare și tuturor celorlalte lucruri. În astfel de argumente, Scripturii nu i se permite să-și facă lucrarea de corectare, pentru a proteja poporul lui Dumnezeu de înțelepciunea lumească (vezi 1 Corinteni 2:6-16). De aici Sola Scriptura.

Cu toate acestea, revelația naturală, daca este înțeleasă în mod corect prin „ochelarii Scripturii”, are o valoare imensă pentru un creștin și, în mod specific, pentru un apologet. Pe măsură ce privim la natură cu ajutorul lui Dumnezeu, vedem că cerurile chiar „spun slava lui Dumnezeu” (Psalmul 19:1). Vedem câteva modalități foarte interesante prin care ființele umane Îl reflectă pe Dumnezeu⁶.

Vedem în ce mod Dumnezeu furnizează structura rațională a lumii și a minții umane astfel încât cele doua structuri se adaptează una la cealaltă. Vedem, de asemenea, cu ajutorul științei, înțelepciunea uluitoare a planului lui Dumnezeu (vezi Psalmul 104). Cu ajutorul istoriei și al artei vedem relele care se consumă atunci când oamenii îl abandonează pe Dumnezeu și binecuvântările (și persecuțiile, Marcu 10:30) care îi însoțesc pe cei care Îi sunt credincioși Lui.

Natura nu este neutră

Apologeții tradiționali nu au înțeles întotdeauna cum natura devine revelația lui Dumnezeu. Aquinas nu a putut deosebi revelația naturală de cea specială; el a înțeles decât diferența dintre a gândi cu sau fără ajutorul revelației. Este ușor de înțeles cum asemenea concepții pot fi caracterizate drept „autonome” sau „neutre”. Însă alți tradiționaliști au pus mult accentul pe conceptul de revelație naturală, descriind metoda lor drept una care prezinta revelația naturală (cumva separată de cea specială) celui necredincios.

Desigur că nu există nicio obiecției în a prezenta revelația naturală celui necredincios. Cu toate acestea, trebuie să avem grijă ca afirmațiile noastre despre revelația naturală să fie în concordanță cu învățătura scripturală – că privim la natura prin „ochelarii Scripturii”. A arăta unui necredincios revelația generală nu este o invitație pentru acesta la a argumenta pentru o poziție neutră sau autonomă, sau chiar de a ignora Scripturile. De aceea, într-un fel, revelația naturală și cea specială nu trebuie separate una de cealaltă într-o discuție apologetică.⁷

Folosirea dovezii extra-scripturale poate fi văzută ca o utilizare duhovnicească a Scripturii însăși. Este un răspuns supus percepției Scripturii cu privire la lume. În învățătura Scripturii, natura îndreaptă atenția spre Dumnezeu; deci un apologet creștin ascultător îi va arăta necredinciosului feluritele căi prin care natura Îl revelează pe Dumnezeu, fără a susține neutralitatea și fără a permite folosirea criteriilor de adevăr necreștine. Astfel, în timp ce va apela la revelația naturală, în mod inevitabil va apela și la Scriptură. Într-adevăr, scopul principal al Scripturii este aplicarea ei, folosirea Scripturii pentru a aduce lumina în situațiile și viața persoanelor aflate în afara adevărului scriptural. „A vedea creația în lumina Scripturii” și „a aplica Scriptura la creație” sunt aceeași acțiune, văzută însă din perspective diferite.

Având în vedere acestă abordare, nu trebuie să fie niciun fel de competiție între presupuneri și dovezi sau evidențe. Presupunerea noastră scripturală autorizează folosirea dovezilor, iar dovada nu este nimic altceva decât aplicarea Scripturii situației în care ne regăsim. Întrebuințarea unei dovezi nu este contrara ideii de Sola Scriptura, ci o împlinire a acestui principiu.

Pericole

Iacov ne avertizează (în 3:1), „Fraților, să nu fiți mulți învățători căci știți că vom primi o judecată mai aspră.” Daca nu îi învățăm pe alții atunci erorile noastre ne afectează doar pe noi; însă dacă îi învățam și pe alții, atunci erorile noastre, evident, îi afectează și pe alții. Astfel, greșelile celor ce învață pe alții sunt mult mai serioase și vor fi judecate mai aspru. Un apologet este, după cum am arătat, un învățător; deci avertizările scripturale cu privire la învățători se aplică și apologeților.

Putem fi mai specifici? În 1 Petru 3:15, 16, Petru îi îndeamnă pe apologeți să păstreze un „cuget curat” astfel încât cei ce îi denigrează să fie „dați de rușine”. Este interesant cum Petru nu îi îndeamnă pe apologeți să fie inteligenți și învățați (deși astfel de calități sunt cu siguranță de ajutor), ci să ducă în mod constant o viață duhovnicească. El ne oferă un standard practic pentru o disciplină pe care suntem tentați să o tratăm doar ca pe o teorie.⁸

Ideea este că fiecare prezentare apologetică conține contexte practice importante. Comunicarea noastră cu cei necredincioși presupune nu doar ceea ce spunem ci și cum trăim înaintea lor. Dacă viața noastră intră în contradicție cu doctrinele noastre, atunci apologetica noastră este caracterizată de ipocrizie și își pierde din credibilitate. Dar dacă viața noastră se aliniază doctrinelor, atunci cei ce încearcă să ne discrediteze își pierd ei credibilitatea. Ei vor fi dați de rușine, chiar dacă acest lucru se va întâmpla la sfârșitul lumii.

A învăța lucruri false

Și pentru a fi și mai specifici: apologeții sunt dispuși la aceleași păcate ca toți ceilalți; dar, de-a lungul anilor, ei sunt mai predispuși la păcat în două domenii. În termenii din Efeseni 4:15, care ne îndeamnă să spunem adevărul în dragoste, am putea spune că apologeții s-au făcut uneori vinovați de vorbire falsă și alteori de vorbire fără dragoste. Prima este deseori condamnată în lupta Noului Testament împotriva învățăturii false (2 Timotei 3; 2 Petru 2 etc). Este remarcabil cum multe erezii pornesc de la motivații apologetice. Cineva ar putea gândi: „Dacă vreau să prezint creștinismul într-un mod mai convingător, atunci este nevoie să demonstrez că este compatibil cu mișcările intelectuale din zilele noastre. Trebuie să prezint creștinismul ca fiind «respectabil din punct de vedere intelectual»”. În felul aceasta multe doctrine creștine sunt compromise, fiind înlocuite de doctrinele unei filosofii populare.

Apologeții celui de al doilea secol (Iustin, Aristide, Athenagoras) au fost în cea mai mare parte creștini profunzi și dedicați, însă cu toate acestea au compromis doctrina creștină a creației, ajustând-o noțiunii filozofice gnostice conform către între Dumnezeu și lume există o existență continuă. Acest lucru a dus la o concepție aproape impersonală a lui Dumnezeu (ființa de necunoscut din vârful scării) și o percepție a unei Trinități care se subordonează (Fiul și Duhul sunt subordonați Tatălui, astfel ca să poată interacționa cu lumea într-un mod în care Tatăl nu o poate face). Motivații similare sunt evidente și la Clement de Alexandria, la Origen, la Tomas Aquino și mult mai recent în „Speeches to the Learned Despisers of Christianity” de Schleiermacher, dar și la mulți alți teologi moderni de la Bultmann la Tillich și Pannenberg care vor să arate „omului modern” valoarea intelectuală a creștinismului. De foarte multe ori motivația apologetică a dus la compromis doctrinal. Aceasta nu înseamnă că motivația apologetică este greșită; așa cum am văzut, motivația în sine este scripturală. Dar tiparul istoric și mustrările explicite ale Scripturii ar trebui să ne determine să fim extrem de precauți. Și apoi, nu fi un apologet dacă loialitatea ta nu este, în primul rând, față de Dumnezeu și nu față de respectabilitatea intelectuală, sau față de un adevăr abstract, sau față de necredincioși ca atare, sau față de oricare altă tradiție filosofică.

Alte păcate care au contribuit la astfel de falimente: o dragoste greșit direcționată, subestimarea păcatului omenesc (ca și când tot ce are nevoie un necredincios este doar un argument mai bun), ignorarea revelației lui Dumnezeu (în special a presupozitionalismului biblic), și mândria intelectuală.

A vorbi fără dragoste

Opusul versetului din Efeseni 4:15 este a vorbi fără dragoste.⁹

Din nefericire, mulți oameni arțăgoși și certăreți sunt atrași de disciplina apologetică. În inima lor sunt nefericiți dacă nu sunt în mijlocul unei controverse; iar dacă nu există niciun fel de controversă, aceștia vor crea una, pornind dispute despre subiecte care ar putea fi trecute cu vederea ușor sau rezolvate în pace. Scriptura vorbește deseori despre un astfel de duh și întotdeauna într-un mod negativ: Proverbe 13:10, 18:6, 19:13, 26:21; Habacuc 1:3; Romani 2:8; 1 Corinteni 1:11, 11:16; Filipeni 1:16; Titus 3:9. Cel ce vrea să-și înceapă cariera în domeniul apologeticii ar face bine să mediteze la aceste pasaje mai întâi!

Acest fel de pornire pe cearta vine din mândrie, potrivit Proverbe 13:10. Când cineva este prea mândru „să asculte sfaturile” altora, acesta insistă ca lucrurile să se întample cum vrea el până când va fi forțat să renunțe. Departe de a mă arăta înțelept, asemenea oameni sunt nebuni (Proverbi 18:6) și se afla sub călăuzirea lui Satan însuși (Iacov 3:13-16). Iacov continua: „Înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică. Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (versetele 17-18). Pavel chiar ne spune: „cunoștința” fără dragoste nu este o cunoștință adevărată: „Dar cunoștința îngâmfă, pe când dragostea zidește. Dacă crede cineva ca știe ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubește pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” (1 Corinteni 8:1-3).

A apăra credința creștină cu un duh de ceartă înseamnă a apăra creștinismul plus cearta – un hibrid auto-distructiv. Adevăratul creștinism – acel creștinism pe care suntem chemați să-l apărăm prin vorbă și stil de viață – spune: „Dacă este cu putință, cât ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.” (Romani 12:18)¹⁰

De asemenea, Petru în 1 Petru 3:15, îndeamnă la virtuți precum „blândețea” și „respectul”. Blândețea este calea dragostei și a reconcilierii, o trăsătura opusă unui duh arțăgos. În cercuri de oameni ca și cel în care mă aflu eu, în care se accentuează (pe bună dreptate, cred eu) o ortodoxie militantă, blândețea este cea mai neglijată dintre virtuțile biblice. Este posibil să militezi și să fii blând în același timp? Sigur că da. Să-L lăsăm pe Însuși Domnul Isus și apostolii Săi să ne arate cum.

„Respect” este traducerea NIV pentru cuvântul grecesc „phobos”, frică. Acele traduceri care folosesc termenul „frică” probabil că intenționează să facă referire la frica specifică de Dumnezeu (traducerea NASB spune „reverență”), sau, cel puțin percepția apologetului cu privire la pericolele spirituale regăsite în situația dată. „Respect” ar însemna să-l tratezi pe necredincios exact așa cum este – o persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Asta înseamnă să nu-i vorbești de sus ci să-l asculți – nu să-l înjosești, ci să-i iei în serios întrebările și ideile. Concluzia este că ar trebui să vedem mai degrabă legătura dintre acea discuție apologetică și Dumnezeu și împlinirea scopurilor Sale, în loc să lăsăm ca evaluarea noastră emoțională a celui necredincios să aibă cuvântul final cu privire la tiparul nostru de abordare.

Tradus de Biserica Baptistă Logos București cu permisiunea asociației Christian Counseling & Education Fundation. Responsabilitatea traducerii revine integral traducătorului.

Pentru această traducere, copyright © (1995) aparține asociației Christian Counseling & Educational Foundation (CCEF). Scripture and the Apologetic Task, volumul 13, numărul 2. Copyright © (2020) pentru traducerea făcută de Biserica Baptistă Logos. Tot conținutul este protejat de drepturile de autor și nu pot fi repreduse în niciun fel fără permisiunea CCEF. Acest articol a apărut în jurnalu intitulat, Journal of Biblical Counseling.Pentru mai multe informații cu privire la cursuri oferite, materiale, evenimente, educație la distanță și alte servicii, vă rugăm vizitați, www.ccef.org.

¹ Revelația naturală mai este intitulată în teologie și revelație generală (n.tr.)

² În teologia reformată, „revelația specială” include exprimări speciale ale vocii lui Dumnezeu (ca în Exod 19-20); cuvintele lui Isus, ale profeților și ale apostolilor; precum și cuvântul scris care însemnează și păstrează formele verbale ale comunicării lui Dumnezeu. Părerea mea este că distincția dintre revelația generală și cea specială nu este în măsură să caracterizeze toate formele revelației descrise în Scriptură și că este nevoie și de alte categorii. Dar cele două categorii tradiționale sunt deocamdată suficiente.

³ Deși tălmăcirile Scripturii ne-au fost încuviințate, uneori au nevoie de corectări. Însă ordinea corectă este: Scriptura în sine corectează interpretările noastre – atât ale Scripturii, cât și ale revelației naturale. Poate revelația generală (ex. cunoașterea unei limbi străvechi) să corecteze uneori înțelegerea Scripturii? Da, dar numai în măsura în care o asemenea corectare se reflectă în justificarea dată de textul scriptural în sine. Așadar, Scriptura are întâietate peste toate celelalte lucruri.

⁴ Adjectivul „fixat” este importat; desigur că nu militez pentru o aderare dogmatică la idei provenite dintr-o muncă exegetică făcută de mântuială și pentru respingerea teoriilor științifice pe baza unor astfel de teologii neglijente.

⁵ Desigur, asta nu înseamnă că ceea ce s-a fixat ca și credințe personale cu privire la învățătura Scripturii este infailibil. Dar repet: acele credințe fixate trebuie să aibă întâietate peste totalitatea credințelor noastre, fie ele fixate sau nu din alte surse. Altfel, nu permitem Scripturii să corecteze în mod autentic înțelegerea noastră despre revelația naturală.

⁶„Images of the Spirit” de Meredith G. Kline (Grand Rapids: Baker, 1980) și „Through New Eyes” (Brentwood, Tenn.: Wolgemuth and Hyatt, 1988) conțin observații remarcabile în acest domeniu.

⁷ Unii au întrebat: „Dacă natura și Scriptura nu pot fi înțelese una fără cealaltă, atunci cum poți spune ca un necredincios, care separă drastic (chiar pune în opoziție) natura și Scriptura, să Îl cunoască pe Dumnezeu?” Dar eu nu pretind că natura în ea însăși nu ar putea oferi o cunoaștere reală. O astfel de afirmație ar fi contrazisă de Romani 1:19-20. Ci mai degrabă ceea ce susțin este că doar un răspuns supus mesajului biblic poate oferi completarea și corectarea necesare celui necredincios în înțelegerea revelației naturale, astfel încât cunoștința lui despre Dumnezeu (Romani 1:21) să devină o cunoaștere în dragoste (1 Corinteni 8:1-3; 1 Ioan 2:5, 4:8), o cunoaștere mântuitoare. Evident, ceea ce vrea un apologet să comunice nu este doar informație (oricât de corectă ar fi ea) îngropată în mintea omului sub straturi de raționalizare, întuneric, nebunie și minciuni (Romani 1:18, 21-23), ci o cunoștință confirmată cu încredere și delectare, o cunoștință care transformă viața, transformând ura în dragoste.

⁸ Compară criteriile cele mai practice pentru slujba de învățător din 1 Timotei 3:1-7 cu cele din Titus 1:5-9.

⁹ Sunt conștient de faptul că cineva poate încălca ambele porunci în același timp: a învăța pe alți lucruri false fără dragoste.

¹⁰ Garantez că multe pasaje din Biblie de la profeți, Isus și apostoli nu sună prea „pașnice”. Acești oameni au fost dispuși să folosească un limbaj foarte dur și mânios atunci când a fost nevoie. Totuși, în multe cazuri au arătat multă răbdare și blândețe. Din punctul meu de vedere, folosirea unui limbaj dur este potrivit împotriva oamenilor (1) care pretind că au autoritate să învețe chestiuni religioase; (2) care proclamă o doctrină falsă a unor subiecte serioase, înșelând pe cei credincioși, sau dezonorând doctrina dreaptă printr-o viață ne-evlavioasă și (3) care au ignorat avertizările exprimate în mod clar și cu har cu privire la conduita lor care nu-L onorează pe Dumnezeu. Reformatorii protestanți au folosit un astfel de limbaj dur (care poate fi justificat de obicei prin aceste trei principii). Majoritatea celor din zilele noastre, care caută să imite scriitorii biblici sau pe cei reformați în acest aspect, exagerează, din punctul meu de vedere. Ar trebui să acorde cel puțin la fel de multă atenție reconcilierii.