Cine suntem? Nevoi, năzuințe și chipul lui Dumnezeu în om

De ce ai nevoie? Răspunsul depinde de cine întreabă și de momentul la care este formulată întrebarea. Dacă ai fi fost pierdut prin deșert și ai fi murit de sete, ai răspunde: „apă”. Dacă pastorul tău ar pune întrebarea în timpul unei predici și ar accentua: „Care sunt nevoile tale reale?” atunci, probabil, ai spune „Isus.” Însă dacă ar fi să pui această întrebare într-o ședință de consiliere, răspunsul ar ține de aprecierea fiecăruia: respect, stimă de sine, copii ascultători, siguranță, control, entuziasm… Lista e limitată doar de imaginația și dorințele umane.

Bine ai venit în lumea cuvântului „nevoie”, unul dintre termenii cei mai derutanți din limba engleză. Toată lumea îl folosește. De fapt, s-ar putea să fie unul dintre primele cuvinte pe care îl învață copiii, fiind un descendent direct al lui „dă-mi”. Dar cuvântul are o arie de înțelegere vastă și ambiguă; poate exprima idei care nu au nici o legătură. De exemplu, „am nevoie de o vacanță” este un mod cultural de a spune că ești obosit de munca de zi cu zi. „Am nevoie de respectul soției” dezvăluie o credință că vei experimenta un deficit psihologic dacă nu primești această necesitate percepută psihic. „Am nevoie de apă” este o modalitate de a exprima o adevărată nevoie biologică care, când aceasta este refuzată, va duce de fapt la o sănătate șubredă sau moarte. „Am nevoie de sex” de obicei exprimă o inimă plină de pofte, dar inima se înșală singură gândindu-se că cere doar o necesitate biologică. Unele înțelesuri sunt aproape neutre: „Avem nevoie de un litru de lapte și o pâine”. Alte înțelesuri sunt încărcate de complicații: soțul ripostează „Am nevoie să mă lași în pace”. Ce vrem, de fapt, să spunem prin „am nevoie”?

Claritatea în ce privește modul în care tu și alții folosesc acest cuvânt popular este primul pas. Examinarea detaliată și meditația biblică asupra acestui aspect ne va duce în final la unul dintre mai importante subiecte regăsite în consiliere: chipul lui Dumnezeu în om. Cum a spus Emil Brunner, „Doctrina chipului lui Dumnezeu în om determină destinul fiecărei teologii. Toată opoziția dintre catolicism și protestantism își are originea aici”. La aceasta am putea adăuga că diferențele, profunde sau nuanțate, între diferitele modele de consiliere biblică își au originea de asemenea aici. „De ce anume au nevoie oamenii?” poate fi înțeles în final doar prin răspunsul la „Ce înseamnă a fi om?” În acest articol voi examina limbajul nevoilor ca modalitate de a intra în studiul acestei doctrine așa de importantă.

Utilizarea la modă a termenului „nevoie”

În primul rând, câteva definiții. O utilizare comună a cuvântului „nevoie” are de-a face cu modul exagerat de a vorbi despre dorință. Exprimă faptul că vrei ceva cu adevărat. Dar știi că poți trăi fără a avea acea dorință împlinită. În această categorie vei auzi comentarii precum „Am nevoie de ciocolată”, „Am nevoie de o vacanță”, sau „Am nevoie de sex”. Interesant, premisele pentru aceste nevoi percepute, reprezintă o familiarizare anterioară cu obiectul sau activitatea dorită. De exemplu, o persoană va spune „Am nevoie de o ciocolată” doar dacă el sau ea a gustat deja una. Dacă vorbești despre nevoia de ciocolată cu oameni care nu au gustat niciodată ciocolată, aceștia nu vor avea nevoia percepută. În mod similar, oamenii vor spune că au nevoie de sex, dacă au avut relații sexuale anterioare, sau dacă au avut o experiență intermediată pe calea pornografiei. Cei ce nu au avut o relație sexuală sau nu au fost expuși unei culturi pline de sexualitate, nu vor descrie anticiparea sexuală ca pe o nevoie.

Nevoia-ca-hiperbolă-pentru-dorință este, probabil, cea mai comună definiție pentru nevoie, dar există o varietate de înțelesuri diferite chiar și în aceasta. Pe de o parte, „nevoie” este uneori o modalitate amuzantă folosită pentru a exprima dorința. De cealaltă parte, cuvântul se suprapune cu nevoile biologice percepute, un al doilea înțeles al cuvântului. Nevoile biologice reprezintă o folosire mai onestă a cuvântului „nevoie”. Satisfacerea acestor nevoi este necesară pentru a continua viața fizică. Ai nevoie de apă și de mâncare. În majoritatea climatelor ai nevoie de asemenea de adăpost și îmbrăcăminte. Dacă aceste nevoi nu sunt împlinite, vei muri. Nevoile biologice devin derutante doar atunci când sunt împinse către categoria nevoie-ca-dorință¹. De exemplu, „Am nevoie de o bere”, a fost strecurată în această categorie de ani întregi. Adică alcoolul nu mai este cel ce satisface o dorință rezultată din experiență, din practică și din poftă; mai degrabă, „nevoia” este percepută ca un impuls biologic care este aproape irezistibil. Sau luați în considerare răspândita frază „Am nevoie de sex”. Când aceasta este mutată din categoria dorinței în categoria biologică, premisa este că sexul e o nevoie biologică, aproape identică cu hrana și apa. Argumentul este că, de vreme ce este o nevoie biologică, stăpânirea de sine față de sex este nefirească; singura opțiune este să se practice sex „protejat”. Abstinența este atât învechită, cât și de neconceput din punct de vedere biologic datorită „nevoii” noastre.

Dorințele exagerate și necesitățile biologice nu epuizează diferitele moduri în care este definită nevoia. Nevoile psihologice, o a treia definiție, constituie o inovație relativ recentă în limbajul nevoilor. Conceptul de nevoie intra-psihică și psiho-socială derivă din psihologia secolului al XX-lea și a primit, cel puțin în Statele Unite, o asimilare entuziastă. Acesta sugerează că în același fel în care avem anumite nevoi biologice care trebuie împlinite, altfel vom muri, tot așa avem nevoi psihologice care trebuie împlinite, altfel vom deveni subnutriți psihologic și slăbiți și vom începe să ne comportăm urât. Cu alte cuvinte, fericirea, stabilitatea psihologică și comportamentele sociale constructive atârnă de hrănirea acestor nevoi. Lista presupuselor nevoi psihologice poate fi una lungă, dar conține, de obicei, dorințe legate de modul în care ne auto-evaluăm sau de ceea ce primim din relațiile cu cei din jur: nevoia de importanță, acceptare, respect, admirație, dragoste, apartenență, semnificație, stimă de sine și așa mai departe. Acestea probabil se potrivesc cel mai bine undeva între nevoie-ca-hiperbolă-pentru-dorință și nevoie-ca-hiperbolă-pentru-subzistența-vieții. Dar în utilizarea obișnuită acestea sunt cu siguranță o categorie în expansiune: „nevoie-ca-hiperbolă-pentru-un-sentiment-de-stare-psihologică-și-socială de-bine.”

Există cel puțin încă un domeniu pentru semnificația cuvântului „nevoie.” Această a patra categorie are o istorie lungă: nevoi spirituale. Avem nevoie de neprihănire și de sfințenie. Avem nevoie de iertare și putere de schimbare. Avem nevoie de Isus. Ca să trăim avem nevoie de harul Lui care ne mântuiește și ne susține. Suntem oameni disperați și în nevoie, chiar dacă știm acest lucru sau nu. Suntem complet neputincioși să plătim înapoi lui Dumnezeu pentru păcatele săvârșite împotriva Lui, iar în noi înșine suntem neputincioși să urmăm poruncile Lui. De fapt, esența credinței este dependența și nevoia conștientă de Dumnezeu: „Ferice de cei săraci în duh” (Matei 5:3).

Această categorie biblică clară, „nevoia-de-binecuvântări-obiective-de-la Dumnezeu”, reprezintă nevoia supremă. Relativizează toate nevoile inferioare, făcându-le hiperbole. Însă, asemenea nevoilor biologice, în utilizarea contemporană categoria nevoilor spirituale a fost denaturată. La un capăt al graficului se află nevoia continuă și obiectivă de iertare a păcatelor și alte binecuvântări eliberatoare. Însă la celălalt capăt, categoria nevoilor spirituale a fost suprapusă nevoilor psihologice, redefinite acum ca nevoie spirituală. Psihologii seculari au definit nevoile psihologice ca lucruri care sunt împlinite de către alți oameni, de către restructurarea cognitivă, de către realizări potrivite, de către experiențe care întăresc sinele. Dar acum mulți credincioși cred că aceste nevoi intra-psihice și psiho-sociale trebuie să fie împlinite în relația cu Cristos. Tot mai mult, nevoile tradiționale restauratoare au fost redefinite pentru a include nevoia de stimă de sine, dragoste, importanță și semnificație.

Un scurt istoric al nevoilor

În această sferă extinsă a semnificațiilor curente ale cuvântului „nevoie”, vreau să restrâng discuția la nevoile psihologice și intersectarea acestora cu cele spirituale. Cu siguranță, o discuție pe tema delimitării tot mai neclare dintre nevoile-ca-dorințe și nevoile-ca-nevoi-biologice constituie o temă vitală pentru biserică. Dar despre acest domeniu se vorbește în studiile biblice despre abuzul de alcool și homosexualitate.² Domeniul nevoilor psihologice a fost însă neglijat.

Este ca și cum această categorie de nevoi a intrat în gândirea creștină contemporană fără nicio consultare biblică. Această pătrundere este de înțeles, luând în considerare experiența aproape universală a nevoii psihologice. La urma urmei, cum te simți când ești dezamăgit de un prieten sau când ești criticat pe nedrept, sau când cineva te manipulează? Reacțiile pe care aceste experiențe le evocă în tine sunt văzute ca fiind manifestări ale nevoilor psihologice. Dar indiferent cât de obișnuite sunt aceste experiențe, nevoile pe care pretind că le expun sunt greu de localizat biblic. Răsfoiește fiecare index al unui text teologic standard și nevoile psihologice vor fi absente. Singurul loc unde pot fi găsite este în istoria psihologiei seculare, cu împrumuturi ocazionale din medicină și biologie.

Medicina are o istorie lungă cu privire la conceptul de nevoie. De exemplu, dezvoltăm boli de deficiență când corpul are anumite nevoi. Corpul are nevoie de hrană și de asemenea, are nevoie de tipuri de hrană specifice. Un deficit de vitamina C a dus la boala scorbutului pentru mulți marinari. Lipsa calciului poate cauza oase fragile. O sănătate bună depinde de întrunirea nevoilor corpului. Biblia recunoaște și confirmă acest tip de nevoie în Matei 6:25-34. Cu privire la mâncare și îmbrăcăminte, Isus spune „Tatăl din ceruri știe că aveți nevoie de ele”.

Acest model de nevoie-deficit care a funcționat atât de bine în medicină a fost ulterior aplicat psihologiei. Cea mai renumită persoană care a împrumutat această metaforă a fost Freud. Instruirea lui ca medic l-a lăsat cu o teorie a nevoii pentru funcționarea corpului și a fost nevoie doar de un mic impuls pentru ca să aplice acest lucru proceselor psihologice. Chiar dacă Freud nu a folosit acești termeni în mod specific, în Statele Unite el a fost considerat tatăl „nevoii de expresie sexuală” și a „nevoii de părinți permisivi”. Schița de bază a modelului lui reflectă în esență o perspectivă a deficitului-de-nevoie la o persoană.

Behavioriștii timpurii precum Dollard și Miller au împrumutat de la Freud. Aceștia au preluat modelul simplist stimul-răspuns din sfera behavioriștilor și l-au suplimentat cu ideea că am avea nevoi de bază care ne conduc și ne motivează. Aceste imbolduri sunt în special asociate cu hrana și sexul, dar aceste așa numite imbolduri „primare” pot fi cuplate cu multe alte experiențe interioare, ducând la o serie complexă de nevoi psihologice care cer scăderea intensității lor.

Totuși, adevăratul promotor care a propagat nevoile psihologice a fost Abraham Maslow. Teoria lui despre actualizarea sinelui sugerează că noi am avea, încă de la naștere, o ierarhie a nevoilor. Potrivit lui Maslow, nevoile cele mai de bază sunt nevoile biologice și cele de siguranță. Când aceste nevoi sunt împlinite, atunci suntem capabili să ne satisfacem nevoile psihologice de bază: nevoia de apartenență și de dragoste, nevoia de apreciere din partea celor din jur și nevoie de stimă de sine.

Ce anume conduce oamenii la nevroză? Răspunsul meu… pe scurt a fost că nevroza pare, în esența și la începuturile ei, a fi o boală a deficitului: s-a născut datorită lipsei unor împliniri specifice pe care le-am denumit nevoi, în același fel în care apa și aminoacizii și calciul constituie nevoi, și anume, că lipsa lor va produce boală. Majoritatea nevrozelor implică … dorințe neîmplinite de siguranță, de apartenență și de identificare, de relații caracterizate de dragoste apropiată, respect și prestigiu.³

Toate aceste trei școli de gândire ale psihologiei seculare vorbesc despre experiența nevoilor. Deși fiecare conceptualizează nevoile (sau impulsurile) în mod diferit, ele sunt de acord cu trei puncte de bază: (1) nevoile psihologice există, (2) ele sunt o parte esențială din a fi uman, și (3) nevoile neîmplinite vor rezulta într-un anume fel de patologie personală. La aceste puncte esențiale poate fi adăugată o altă caracteristică a teoriei psihologice nevoie-deficit: ea este în mod distinctiv americană. Teoriile nevoii se pot dezvolta doar într-un context în care accentul este pus pe individ și nu pe comunitate, și unde cererea este un mod de viață. Dacă ar fi să întrebi asiaticii sau africanii despre nevoile lor psihologice, nici măcar nu vor înțelege întrebarea!

În timp ce aceste perspective despre nevoile psihologice s-au mutat în structura culturii vestice, mulți creștini au fost imediat atrași de ele. Acestea păreau să se aplice experiențelor de viață și, în special cu Freud și Maslow, păreau să ofere o explicație mai profundă a acestor experiențe decât însăși Scriptura. De exemplu, soția în suferință care simțea că are nevoie de dragoste avea acum sentimentul ei de nevoie legitimizat și explicat. Ea resimțea nevoia de dragoste pentru că aceasta era cea mai profundă nevoie cu care Dumnezeu a creat-o. Mai mult, dacă nu am primit dragoste de la acele persoane importante, atunci ne plasăm într-un deficit și va trebui să primim această dragoste din altă parte. Fiecare păcat și durere sunt rezultatul trăirii într-o stare de deficit datorită nevoilor neîmplinite.

Scriitori cunoscuți în mișcarea de recuperare creștină au preluat aceste nevoi și au ajutat la stabilirea lor ca ghid de interpretare pentru mulți. De exemplu, Sandra Wilson, în cartea ei „Eliberat de rușine”, afirmă simplu ceea ce mulți oameni simt: rănile trecute descoperă nevoile noastre psihologice.

Ca și copil, Sarah a fost abandonată emoțional de către ambii părinți și a învățat să-și renege nevoile ei legitime de companie, încurajare și confort… Problema este că a avea teamă și a nega nevoile și sentimentele noastre umane naturale ne împiedică să fim întru totul așa cum Dumnezeu ne-a creat. Așadar, cum putem fi mai reali, mai pe deplin umani? Începând să ne însușim și să experimentăm acele nevoi dureroase neîmplinite și sentimentele care le însoțesc.⁴

Această schiță sugerează – în termeni biblici mai tradiționali – că familia Sarei a păcătuit împotriva ei și că aceste răni nu o părăsesc imediat. Dar a creat-o Dumnezeu cu nevoi psihologice specifice de companie, încurajare și confort? Pare că Dumnezeu ne-a creat în acest mod. De fapt, pare atât de mult să fie așa, că s-ar putea să nu ne mai întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă aceste nevoi critice nu ar fi fost „descoperite” de către psihologi care nu știau nimic despre Cuvântul lui Dumnezeu. De ce pare că Scriptura este relativ tăcută despre aceste presupuse caracteristici importante în condiția umană?

Cartea creștină „Dragostea care a eșuat” asumă de asemenea astfel de nevoi.

Catastrofele care conduc la vulnerabilități emoționale ne zguduie de obicei sentimentul nostru de securitate și importanță. Psihologul Larry Crabb propune că acestea sunt cele mai mari două nevoi emoționale. Ele pot fi la fel de puternice ca și nevoile noastre biologice de a mânca și a dormi.⁵

Influenții Minirth și Meier sunt de acord că există nevoi psihologice sau de relaționare susținute biblic și înrădăcinate biologic. „Dragostea este o alegere” afirmă clar că avem o „nevoie dată de Dumnezeu să fim iubiți, care este născută în fiecare bebeluș. Este o nevoie legitimă care trebuie împlinită de la pătuț până la mormânt. Dacă copiii sunt privați de dragoste – dacă acea nevoie primară de dragoste nu este împlinită – ei vor purta acele cicatrici toată viața.”⁶ Ei oferă apoi o metaforă pentru o persoană. Persoana, autorii afirmă, este o cană care se află în diferite stadii de umplere. Adânc, în interiorul omului, există căni de dragoste care trebuie umplute. Noi suntem căni care se simt goale.

Comunitatea creștină pășește exact pe aceleași drumuri ca teoriile seculare până la acest punct, dar apoi adaugă o schimbare semnificativă perspectivei seculare a lui Maslow. Perspectiva evanghelică populară, la fel ca cea seculară, afirmă că problemele se nasc din nevoi de relaționare neîmplinite. Totuși, felul în care aceste nevoi sunt satisfăcute păstrează o nuanță evanghelică. În loc să ne uităm într-o altă relație sau un fel de dragoste-de-sine autonomă pentru împlinirea nevoilor de relaționare, teoreticienii creștini sugerează că aceste nevoi pot fi împlinite în Cristos. Cristos oferă dragoste necondiționată și un sens de semnificație personală: Cristos satisface sentimentul de companie, încurajare și confort.

La prima vedere aceasta sună destul de biblic. Cristos este un prieten; Dumnezeu este un Tată iubitor; credincioșii experimentează un sentiment de semnificație și încredere cunoscând dragostea lui Dumnezeu. Dar întrucât aceste nevoi nu sunt susținute biblic, ar trebui să ne oprim și să luăm în considerare dacă nu cumva este o altă interpretare biblică pentru experiența goliciunii. Experiența este reală, dar a o plasa în nevoi constituționale și psihologice poate fi greșit.

Observați de exemplu câteva din roadele acestui model evanghelic-psihologic. De fapt, creează două evanghelii diferite: una pentru nevoile spirituale și una pentru nevoile psihologice. Vestea bună pentru nevoile spirituale este că păcatele noastre sunt iertate, suntem adoptați ca și copii ai lui Dumnezeu prin credință și ne este oferită viața veșnică. Vestea bună pentru nevoile psihologice este că Isus Cristos ne umple de identitate, semnificație, auto-respect și auto-valoare. El ne face să ne simțim bine despre noi înșine. Dar este aceasta cu adevărat Evanghelia? Nu anulează Evanghelia, într-un mod foarte real, preocuparea față de noi înșine și ne echipează să fim preocupați de a-L iubi pe Dumnezeu și pe cei din jur? Nu este posibil că a căuta auto-valoare sau semnificație este un țel fundamental eronat? Ar trebui să ne punem alte întrebări precum „De ce sunt atât de interesat de mine însumi?”

Înainte să dezvoltăm această idee mai pe larg, există încă o etapă în istoria teoriei nevoilor care ne aduce la momentul prezent. Acum, această perspectivă răspândită și asumată despre om este pusă într-un mod foarte serios sub semnul întrebării în cercurile seculare. Îngrijorarea este că o preocupare cu lipsurile (nevoile) și goliciunea este „nesănătoasă” atât individual, cât și cultural. De exemplu, presa celebră a criticat teoriile nevoii ca fiind o justificare teoretică pentru preocuparea excesivă a culturii noastre cu sinele și victimizarea cronică. Mulți au constatat că, dacă am fi cu adevărat sub forma unei căni, atunci suntem mai degrabă destinatari pasivi și nu interpreți activi și actori responsabili în lumea noastră. Nu ne putem asuma vreo vină întrucât toate patologiile sunt rezultatul deficitelor realizate în relații anterioare. Media sugerează că cel puțin acest lucru creează haos în sistemul de justiție. „Nu va fi mult, în condițiile acestea, înainte ca sentința pentru o infracțiune de violență să fie o îmbrățișare și o doză bună de plâns.”⁷

Presa academică contestă de asemenea perspectiva cănii goale ca definiție pentru persoana modernă. Într-un articol important în American Psychologist, Philip Cushman argumentează că sinele gol este produsul periculos al unei culturi care vrea să fie umplut atât psihic cât și material.⁸ Vinovații, sugerează Cushman, sunt cei care profesează psihologia și industria publicitară. Ambele încearcă să creeze un sentiment al nevoii pentru a vinde produse. Mai mult, vânzarea psihologică a nevoilor a condus la o generație de indivizi goi, fragili și depresivi.

Această prezentare istorică scurtă a dezvoltării teoriilor nevoii sugerează că aceste teorii se nasc mai degrabă dintr-o cultură docilă decât dintr-o predispoziție dată de Dumnezeu. Ele pot să existe confortabil doar într-o cultură care este orientată pe individ mai mult decât pe grup, pe victimizare mai mult decât pe responsabilitate și pe consumerism mai mult decât pe a produce. Este adevărat, rămâne sarcina de a explica în mod biblic experiența nevoilor, dar nu există presiune de a o localiza în actul de creație a lui Dumnezeu. Nu este în mod necesar un aspect inerent umanității.

Teologia emergentă a Nevoilor: O experiență în căutarea unei categorii biblice

Cu toate că au fost numeroase critici creștine la adresa categoriei nevoilor psihologice, conceptul psihologiei nevoilor⁹ în comunitatea creștină a rezistat. Un motiv pentru persistența acestuia este faptul că majoritatea oamenilor simt acest sentiment al nevoii și este greu de contrazis ce simt oamenii. Un alt motiv este că mulți credincioși cred că o teorie a nevoilor a fost deja stabilită din punct de vedere biblic. Nu a fost stabilită prin găsirea „nevoilor psihologice” într-o concordanță bibilică sau într-un text teologic. Dar ei cred că aceste nevoi pot fi presupuse în categorii biblice proeminente: persoana-ca-trup-spirit-duh și persoana-ca-și-creație-după-chipul-lui-Dumnezeu.

Omul ca trei părți. Perspectiva despre omul alcătuit din trei părți a fost prima categorie, aparent biblică, căreia i s-a cerut să ducă încărcătura nevoilor psihologice. În esență, această perspectivă susține că toată ființa constă din trei părți sau substanțe: trupul, duhul, și suflet. Gândirea modernă susține că trupul fizic are nevoi fizice, sufletul are nevoi psihologice și duhul are nevoi spirituale. Drept urmare, persoana cu nevoi fizice merge la un medic, persoana cu nevoi psihologice merge la psiholog, iar persoana cu nevoi spirituale merge la un pastor. Aceste trei categorii oferă o potrivire ca mănușa cu definițiile populare ale „nevoilor”.

Această formulă de bază, totuși, deși pare simplă și biblică, este plină de implicații problematice. De fapt, a oferit permisiune psihologiei seculare să contureze o treime din om. „Suflet” devine o categorie goală care are nevoie să fie umplută de concepte psihologice. Așa cum medicina a contribuit cu o mulțime de detalii pentru categoria corpului, în același fel psihologia seculară poate contribui (sau adăuga) la înțelegerea sufletului nostru. Mai mult, e nevoie doar de o analiză biblică superficială a acestor informații, întrucât a fost deja realizată „deschis” numind categoria „suflet”. Întrebarea însă este: avem noi de fapt un suflet care este diferit de duh?

Chipul lui Dumnezeu în om. Cealaltă categorie folosită pentru contextul biblic al nevoilor psihologic este chipul lui Dumnezeu în om. Aceasta este doctrina fundamentală pentru înțelegerea omului. Dacă nevoile psihologice nu pot fi găsite aici, atunci ele nu sunt nevoi oferite și create de Dumnezeu.

Teoreticianul creștin care a făcut cea mai clară și explicită legătură între sentimentul nostru de nevoie psihologică și faptul că suntem creați după chipul lui Dumnezeu este Larry Crabb. El este profund conștient că experiența nevoii, dacă ar fi să fie considerată esența ființei umane, trebuie să fie încorporată într-o înțelegere biblică a chipului lui Dumnezeu în om. Exprimat foarte clar în cărțile sale, „Înțelegând Oamenii” și „Pe dos”¹⁰, Crabb indică faptul că imaginea lui Dumnezeu în om are de a face cu ceea ce este similar între Dumnezeu și om. Ceea ce este similar, sugerează Crabb, este că Dumnezeu este o persoană și noi suntem de asemenea persoane. A fi persoană înseamnă a avea o năzuință profundă după relație: „Cu toții tânjim după ceea ce Dumnezeu ne-a creat să ne desfete: relații lipsite de tensiune, pline de acceptare profundă și dragoste și de oportunități de a putea face o diferență pentru altcineva.”¹¹

Năzuințele profunde, în modelul lui Crabb, sunt esența definitorie atât pentru Dumnezeu, cât și pentru noi înșine. Aceste năzuințe sunt definite ca o experiență subiectivă care este mai profundă decât sentimentele. Este o pasiune pentru relație. Pentru Dumnezeu acest lucru înseamnă că El există între-o relație plină de bucurie cu Sine Însuși – Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. De asemenea, înseamnă că Dumnezeu are o „năzuință pentru restaurarea relației cu copiii Lui.”¹² Pentru noi, această năzuință este mult mai pasivă. Ea înseamnă că „fiecare dintre noi vrem cu ardoare ca cineva să ne vadă exact așa cum suntem, cu defecte și calități, și totuși să ne accepte.”¹³

La această năzuință după dragoste și acceptare, Crabb adaugă o a doua nevoie de bază. De asemenea tânjim să facem o diferență în lume. Potrivit lui Larry Crabb, avem o „sete după impact.” Aceasta este definită ca „dorință de a fi potriviți pentru o sarcină semnificativă, o dorință de a ști că suntem capabili să punem mâna pe lumea noastră și, de asemenea, să facem ceva valoros.”¹⁴ Este neclar felul în care acest lucru este similar cu Dumnezeu, iar Crabb nu încearcă să ofere suport biblic pentru aceasta. Întrucât lipsește referința exegetică, acest aspect particular al chipului lui Dumnezeu în om, pare să fie mai puțin vizibil în lucrarea teoretică ulterioară a lui Crabb; năzuința după relație este singurul supraviețuitor. Astfel, un rezumat al chipului lui Dumnezeu în om este că ființele umane sunt create pentru relație, iar astfel tânjesc după ea. Fără ca năzuința aceasta să fie împlinită, suntem căni goale.

Aceste năzuințe esențiale sunt explicația finală pentru sentimentele și comportamentul uman. Totul reiese din această esență centrală. Întrebarea fundamentală pentru existența umană este cum ne vom adresa acestor năzuințe. Potrivit lui Crabb, vom răspunde la această întrebare în două feluri. Oamenii fie acționează independent de Dumnezeu și caută să-și umple sinele cu obiecte sau alte persoane, fie se vor uita la Cristos depinzând de El și găsesc împlinirea năzuințelor lor după relații în El (vezi Figura 2). Acesta este modelul de bază al chipului lui Dumnezeu în om pe care îl promovează cartea „Înțelegând Oamenii” și, totodată, prezentarea structurii teoretice a modelului de consiliere utilizat de Crabb. Este, în același timp, teologia care sprijină tot ceea ce se întâmplă în consilierea creștină contemporană.

Când acest model este evaluat de experiența noastră, pare că se potrivește perfect. Precum alte modele pline de influență, acest model pare că „funcționează”. Totuși, el prezintă o serie de implicații care nu sunt evidente la prima vedere. De exemplu, acest model a făcut o afirmație dramatică despre problema noastră cea mai profundă: năzuințele, în locul păcatului. Urmărind cu atenție, modelul va sugera că Evanghelia, în cel mai profund mod, caută să împlinească nevoile psihologice, mai mult decât să ne curețe de păcat. „Nucleul gol” al năzuințelor devine problema noastră de bază. Urmărind firul logic, Cristos devine, mai întâi, un împlinitor al dorințelor (al nevoilor noastre adânci), și apoi, un Salvator (pentru felurile greșite în care reacționăm la cele mai profunde nevoi).

Relațiile umane sunt de asemenea afectate de această bază teoretică. De exemplu, căsnicia și relațiile devin împlinitoare-de-nevoi mutuale. Desigur, Crabb indică că oamenii nu sunt capabili să împlinească ceea ce doar Dumnezeu poate împlini, așa că responsabilitatea de a împlini năzuințele celor din jur nu se regăsește în noi înșine. Cu toate acestea, structura de bază a căsniciei este că această ne prezintă două persoane cu nevoi psihologice a căror împlinire-de-nevoi reciprocă este o expresie a împlinirii-de-nevoi mai perfectă a lui Dumnezeu. Aceasta perspectivă pare să se potrivească experienței căsniciei și, de asemenea, perspectivei Scripturii despre dragoste. Oamenilor le este poruncit să iubească pentru că cei din jur au nevoie de dragoste.

Totuși, este posibil ca noi să fim chemați să iubim nu pentru că cealaltă persoană ar fi goală și că ar avea nevoie de dragoste, ci pentru că dragostea este modul prin care îl imităm pe Cristos, prin care Îl arătăm în felul nostru de viață și prin care, astfel, aducem glorie lui Dumnezeu? De asemenea, este posibil ca centrul gravității în relația bazată pe nevoie să fiu eu însumi și nu Dumnezeu, așa cum ar trebui să fie dacă am lua în serios identitatea de purtători ai chipului lui Dumnezeu? În spatele angajamentului de a iubi cealaltă persoană și a recunoștinței față de Dumnezeu, care ne împlinește nevoile în Cristos, se găsește esența năzuințelor noastre disperate, care este așa de centrată în sine. Punctul natural de sprijin al teoriilor nevoii este nevoia mea, nu perfecțiunea lui Dumnezeu, al Cărui chip am fost creați să reflectăm. Diferența poate părea subtilă, dar teoriile nevoii se bazează mai degrabă pe individ, decât pe Dumnezeu. Aceasta cu siguranță nu înseamnă că Crabb și alți teoreticieni creștini ai nevoilor nu sunt interesați de gloria lui Dumnezeu. Însă aceasta înseamnă totuși că aceste teorii, din cauza slăbiciunilor lor referitoare la înțelegerea imaginii lui Dumnezeu în om, duc la o incertitudine în ce privește necesitatea ca un creștin să se concentreze pe Dumnezeu „de Sine stătător” și nu doar ca o anexă la „nevoile mele”.

Teoria chipului lui Dumnezeu-ca-relație are puțin sprijin exegetic. Nici „Înțelegând Oamenii”, și nicio altă expunere evanghelică a acestei înțelegeri despre chipul lui Dumnezeu în om nu pot stabili o bază biblică evidentă. În schimb, după cum însuși Crabb admite, această importantă categorie biblică este dezvoltată din inferențe biblice. Despre subiectul năzuințelor de la creație, Crabb afirmă, „Scripturile, totuși, par a nu spune nimic despre acest subiect”.¹⁵ Datorită acestei lipse de sprijin exegetic, este esențial să reexaminăm tematica biblică a chipului lui Dumnezeu în om.

O Examinare Biblică a Nevoilor

În contrast cu perspectiva omului compus din trei părți¹⁶ și a înțelegerii chipului lui Dumnezeu în om pe baza nevoilor, există alternative care se întemeiază pe o fundație exegetică mai puternică.

Persoana ca dualitate. Perspectiva tripartită a apărut pentru că există diferite nuanțe de sensuri pentru duh și suflet. La fel ca multe alte cuvinte, și acestea două au limite neclare. Ele nu sunt cuvinte tehnice precum „electron”, ci mai degrabă sunt similare termenului „nevoie”, care își derivă înțelesul de cele mai multe ori din context. Întrebarea este, totuși, dacă aceste nuanțe sunt suficiente pentru a sugera că ele sunt două substanțe distincte create. Nu cumva sufletul și duhul reprezintă (precum termenii „inimă”, „minte”, „conștiință”) perspective puțin diferite ale persoanei lăuntrice imateriale (2 Corinteni 4:16)?

O serie de pasaje sugerează că omul este înțeles cel mai bine ca două substanțe – materială și imaterială – „care își au locul împreună deși posedă capacitatea de separare”.¹⁷ Din această perspectivă, sufletul și duhul pun accentul diferit, dar sunt în mod esențial interschimbabile, ca perspective diferite asupra persoanei imateriale. De exemplu, Matei 10:28, sugerează că persoana este formată din două substanțe, trupul material și sufletul imaterial: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul [substanța materială], dar care nu pot ucide sufletul [substanța imaterială]”. 1 Corinteni 7:34 sugerează de asemenea că există două substanțe – materială și imaterială – dar se referă la acestea ca trup și duh, mai degrabă decât trup și suflet. Iacov 2:26 se potrivește cu această dualitate și se referă la aceasta folosind trup și duh: „trupul fără duh este mort”.

Cele două pasaje citate cel mai frecvent pentru perspectiva trihotomică sunt Evrei 4:12 și 1 Tesaloniceni 5:23. Evrei 4:12 afirmă „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, străpungând până desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva și fiind în stare să judece gândurile și intențiile inimii.” Unii înțeleg acest pasaj ca făcând referire la o distincție între părțile unei persoane. Și anume, Cuvântul lui Dumnezeu poate separa sufletul de duh; așadar acestea sunt două substanțe separate care sunt parte a persoanei ca întreg. Totuși, dacă intenția pasajului este de a discuta tehnic despre părțile unei persoane, atunci putem identifica cel puțin patru substanțe care compun persoana ca întreg: sufletul, duhul, trupul și inima; și apoi inima va fi mai departe împărțită în gânduri și intenții. Mai degrabă pasajul sugerează că aspectele indivizibile ale unei persoane sunt pătrunse de Cuvântul lui Dumnezeu. Merge până în adâncul ființei umane. Pătrunde în substanța persoanei, nu între, tăind-o în părți precise. Faptul că se referă la persoana interioară ca suflet, duh și inimă, este o modalitate poetică obișnuită de a sublinia că toată ființa este implicată. De exemplu, Marcu 12:30 spune că trebuie să „Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea și cu toată puterea noastră.” Acumularea de termeni este folosită pentru a exprima deplinătatea. Este un mod dramatic de a scoate în evidență că iubirea față de Dumnezeu este un răspuns al întregii persoane.

Dacă ar fi să ne referim la o distincție dintre suflet și duh s-ar putea cel mult spune că atunci când Biblia vorbește despre „suflet” face referire la existența pământească și firavă a omului, iar atunci când folosește „duh” amintește că întreaga noastră existență derivă din Dumnezeu. Cu toate acestea, niciunul dintre termeni nu sugerează că am avea nevoie psihologice, neutre din punct de vedere moral. Ci, mai degrabă, termenii se suprapun și se referă la omul lăuntric, aspectul imaterial al umanității sau persoana-care-trăiește-înaintea-Dumnezeului-Sfânt.

Chipul lui Dumnezeu în om. O înțelegere biblică a doctrinei chipului lui Dumnezeu în om, în mod similar, ne depărtează de înțelegerea bazată-pe-nevoi. Vom vedea în schimb că a înțelege în mod adecvat chipul lui Dumnezeu ne învață să vedem oamenii, în aspectul lor cel mai de bază, ca oameni care trăiesc-înaintea-lui-Dumnezeu și ca oameni care trebuie-să-trăiască-pentru-Dumnezeu. Ființele umane nu sunt definite în mod fundamental ca oameni-care-doresc-profund-relaționarea.

Pentru a stabili acest aspect pe o bază exegetică mai solidă, vom răspunde întrebărilor critice pe care Crabb le adresează: „Cine este Dumnezeu?” și „În ce fel este omul asemenea lui Dumnezeu?” Chipul cuiva în altcineva avea de-a face cu asemănarea, cu urmașii sau similitudinea dintre generații (ex. Geneza 5:3), așa că orice doctrină despre chipul lui Dumnezeu în om trebuie să călătorească adesea și cu ușurință între cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea omului. Doar după o înțelegere corectă a lui Dumnezeu putem începe să ne întrebăm „Cine este omul?” Așa cum a spus John Calvin: „Nici un om nu poate să se examineze cu totul pe sine însuși, ci el trebuie să apeleze nemijlocit la contemplarea lui Dumnezeu, Cel în care are viața și mișcarea.” Ne vom uita întâi la cine este Dumnezeu și apoi la felul în care omul este asemenea lui Dumnezeu.

Cine este Dumnezeu și Care este Pasiunea Lui?

Dumnezeu și împărăția Lui sunt, spus în mod simplu, despre Dumnezeu. Tatăl este încântat de Fiul. Fiul este uimit de Tatăl și nu vrea decât voia Tatălui. Plăcerea cea mai mare a lui Dumnezeu este El Însuși.¹⁸ Aceasta poate suna straniu la început, dar cum putem aștepta ca Dumnezeu să fie centrat pe altceva mai puțin decât ființa Sa perfectă și sfântă? Scopul lui Dumnezeu este gloria Lui și gloria lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși. El vrea și urmărește să-Și preamărească numele Lui. „Fiindcă din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci.” (Romani 11:36).

Observați deja o diferență între această perspectivă și psihologia năzuințelor-după-chipul-lui-Dumnezeu. În psihologia nevoilor, modul natural de a-L lăuda pe Dumnezeu este pentru ceea ce El a făcut pentru mine. Totuși, în revelația de Sine a lui Dumnezeu, deși Dumnezeu merită mulțumirea smerită pentru ceea ce El a făcut pentru mine, Dumnezeu merită laudă pentru că El este pur și simplu Dumnezeu. Punctul de odihnă cel mai natural și „profund” pentru gândurile noastre nu ține de năzuințele noastre, ci de „Dumnezeul gloriei” (Fapte 7:2), nemăsurat și măreț. Văzută și înțeleasă într-un mod corect, această glorie este consumatoare pe deplin. Israeliții nu au început să cânte datorită năzuințelor lor împlinite; ei L-au înălțat pe Dumnezeu pur și simplu pentru că El este preaînalt (Exod 15:11): „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine, glorios în sfințenie, de temut între cântări de laudă și înfăptuitor de minuni?”

Uitați-vă pentru un moment la această glorie. Este copleșitoare. O vezi în măreția Lui peste cele mai puternice și mărețe împărății ale pământului, în minunile Lui dinaintea lui faraon și în controlul Lui chiar peste echilibrul mintal al lui Nebucadnețar. Tronul lui Dumnezeu este peste toate acestea. Isaia a căzut la pământ consternat înaintea acestei glorii mărețe (Isaia 6). Și viziunile gloriei Lui consemnate de către Ezechiel (Ezechiel 1) și apostolul Ioan (Apocalipsa 4), sunt uimitoare, aproape dincolo de puterea de descriere. Oricând Dumnezeu se arată poporului Său, El este glorios. De fapt, gloria Lui, splendoarea Lui divină, umple tot pământul (Numeri 14:21). Chiar și creația declară strigătul divin al „gloriei” (Psalmul 8, 148, 150). Când Domnul s-a arătat Israeliților cârtitori, „slava Domnului s-a arătat în nor” (Exod 16:10), o strălucire care a fost mai înfricoșătoare decât focul, și totuși dătătoare de viață ca și soarele. Când cortul a fost terminat, „Moise nu a putut intra în Cortul Întâlnirii pentru că norul s-a coborât asupra lui și slava Domnului a umplut cortul.” Acum, când acest cort al întâlniri s-a întrupat în persoana lui Cristos și acum când reflectăm acea glorie, dorința cea mai mare a lui Dumnezeu este ca slava Lui să fie cunoscută pe întreg pământul.

O serie de cuvinte sunt folosite aproape interschimbabil pentru glorie: sfințenie, onoare, strălucire, numele Lui cel mare, frumusețe, splendoare și măreție. Caracteristica de bază dintre toate acestea este sfințenia. Când vorbim despre Dumnezeu, acest tandem „gloria-sfințenia” ni-L înfățișează întru totul. Cel mai Sfânt Loc a fost locul prezenței Lui. Cartea Levitic este o carte despre sfințenie și descrie pe scurt sarcina omului de a ține legământul prin îndemnul: „Fiți sfinți, după cum Eu sunt sfânt!” (Levitic 11:44). Sclipirile scurte de la tronul ceresc sunt întotdeauna acompaniate de versurile răsunătoare „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Oștirilor! Întreg pământul este plin de slava Lui” (Isaia 6:3).

Această uimitoare glorie-sfințenie exprimă în mod sigur natura transcendentă a lui Dumnezeu. Arată foarte limpede că El este unic și fără egal și subliniază că este de neatins și separat de creaturile Sale. Cu toate acestea, transcendența Lui „neasemănată” nu poate cuprinde pe deplin gloria și sfințenia Sa. Deși este adevărat că Dumnezeu este Cel neasemănat și de temut, gloria-sfințenia Lui este manifestată în acte mărețe de implicare intimă cu poporul Său. În mod concret, cele două expresii dominante ale acestei implicări de zi cu zi a lui Dumnezeu cu poporul Său, sunt dragostea Lui și dreptatea Lui.¹⁹ Dumnezeu este cel milostiv și plin de har, care este încet la mânie și plin de dragoste, dar care de asemenea, nu lasă pe cei vinovați nepedepsiți (Exod 34:6f). Noul Testament este povestea dragostei întrupate, dar Isus a afirmat că are și o lucrare a dreptății și judecății. Astfel, suntem rugați fierbinte să „luăm în considerare bunătatea și asprimea lui Dumnezeu” (Romani 11:22).

Se poate vorbi despre „năzuința după relație” ca fiind unul dintre atributele de bază ale lui Dumnezeu, ca și cum lui Dumnezeu i-ar lipsi ceva sau ar avea un deficit care trebuie împlinit? Această idee este departe de imaginea biblică al Dumnezeului gloriei. Astfel caracterul ortodox a fost întotdeauna axat pe a apăra adevărul despre existența de sine independentă a lui Dumnezeu. În loc de o dorință profundă de a fi într-o relație, o dorință să primească ceva, Dumnezeu lucrează în relațiile existente care au fost ruinate de păcatul uman. Activitatea de dragoste a lui Dumnezeu reconciliază și restaurează aceste relații, învățându-i pe oamenii egoiști să-L iubească pe El și pe cei din jur. Activitatea de judecată a lui Dumnezeu amplifică și finalizează înstrăinarea păcătoșilor atât de El, cât și de cei din jur.

Acum uitați-vă din nou la gloria-sfințenia lui Dumnezeu. Nu este exprimată doar de niște secvențe uimitoare ale tronului, ci este comunicată și de imagini mai familiare. De exemplu, El este mirele iubitor care așteaptă o mireasă fără pată. El este dătătorul de ospăț care îi invită pe toți, dar care așteaptă ca participanții să poarte hainele oferite. El este Răscumpărătorul care răscumpără Sionul cu dreptate (Isaia 1:27). El este Judecător peste întreg pământul și totuși Fiul Lui devine avocatul poporului Său dezonorat. El este tatăl, mama, fiul supus, slujitorul suferind, prietenul, păstorul, olarul și așa mai departe. Într-adevăr, găsim imagini ale lui Dumnezeu peste tot în Biblie și fiecare imagine este o expresie a gloriei-sfințeniei Lui.

Aceste întrezăriri pe care Dumnezeu ni le oferă despre Sine sunt mai mult decât Dumnezeu care se adaptează limbajului uman. Dumnezeu nu folosește înțelegerea noastră despre slujitori pentru a sugera că El este ca un slujitor. Nu, Dumnezeu Însuși este slujitorul, soțul, tatăl, fratele și prietenul. Orice asemănare în lumea creată este pur și simplu gloria lui Dumnezeu care se revarsă asupra creației și creaturilor. Oricând vedeți aceste imagini distorsionate în cei din jur, ele sunt o reflexie slabă a originalului. Eu sunt tată pentru că Dumnezeu este tată. Eu sunt un muncitor pentru că Dumnezeu este Cel care a muncit la început (Figura 3).

Toate aceste imagini se contopesc într-una singură când ești martor la gloria-sfințenia în Isus Cristos, chipul gloriei lui Dumnezeu (Evrei 1:3). „Noi am văzut slava Lui, o slavă ca a Singurului venit de la Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1:14). El este numit „Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1:24; Ioan 6:69). Pasiunea Lui, așa cum este de așteptat, a fost gloria Tatălui. Nu a fost o „dorință” abstractă „după relație”. De exemplu, înainte de răstignire rugăciunea Lui a fost „Tată, proslăvește-Ți Numele” (Ioan 12:28). În rugăciunea Lui chiar înainte de arestare, Isus se roagă „Sfântului Tată” (Ioan 17:11) și „Neprihănitului Tată” (Ioan 17:25) ca Aceasta să-L glorifice după cum El, la rândul Său, urma să-L glorifice pe Tatăl. Cea mai profundă dorință a inimii lui Isus a fost gloria Tatălui Său Sfânt, iar această dorință a fost exprimată în dragostea și dreptatea lui Isus. Acesta este Acela la care trebuie să ne ațintim privirea în timp ce căutăm să fim purtători ai chipului Dumnezeului Preaînalt.

Cine este Omul?

Înarmați cu o înțelegere despre Dumnezeu, întrebarea „Cine este omul?” devine destul de clară. În ce mod sunt oamenii asemenea Dumnezeului-Creator? Obiectul celor mai profunde afecțiuni ale lui Dumnezeu este El însuși: Tatăl, Fiul și Duhul. Ca rezultat al acestei dragoste mărețe pentru gloria Lui, Dumnezeu nu vrea nimic mai mult decât ca gloria Lui să umple pământul. Oamenii sunt asemenea lui Dumnezeu prin faptul că obiectul afecțiunilor este El Însuși. Oamenii trebuie să se bucure în Dumnezeu după cum El o face în El Însuși. Acest lucru este exprimat într-o pasiune pentru proclamarea gloriei Lui. Trebuie să-I facem Numele cunoscut și sfințit pe pământ; trebuie să declarăm venirea împărăției Lui glorioase. Așa cum spune Catehismul de la Westminster, scopul ultim al omului este să-L glorifice pe Dumnezeu și să se bucure în El pentru totdeauna.

În locul unei căni de dragoste sau a unui nucleu de năzuințe goale, imaginea mai exactă este cea a lui Moise care literal reflecta gloria lui Dumnezeu (Exod 34:29-32). Moise strălucea pentru că a fost invitat în prezența Domnului și a experimentat atât gloria-sfințenia lui Dumnezeu, cât și a fost protejat de aceasta. Pe cât de incredibil pare acest lucru, Dumnezeu a făcut purtătorii chipului Său restaurați mai glorioși decât Moise. Într-adevăr, poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă parte de prezența Lui pentru a fi purtătorii chipului Său. Totuși, prezența Lui nu mai este oferită prin intermediul teofaniilor ocazionale, nici nu mai este dependentă de un cort funcțional. Modul în care poporul lui Dumnezeu vine în prezența Lui este prin credință. Prin credință avem gloria Duhului care trăiește în noi; ca rezultat putem crește să fim chiar mai strălucitori în loc să ne pierdem strălucirea. „Iar noi toți, cu fața neacoperită, reflectând slava Domnului ca într-o oglindă, suntem transformați după același chip al Său, din slavă în slavă, întocmai ca de la Domnul, Duhul.” (2 Corinteni 3:18)

Aceasta înseamnă că esența chipului lui Dumnezeu în om este ca noi să ne bucurăm în prezența lui Dumnezeu, să-L iubim mai presus de orice și să trăim pentru slava lui Dumnezeu și nu pentru a noastră. În timp ce învățăm prin har să-L iubim pe Dumnezeu și să iubim aproapele, noi exprimăm imaginea gloriei lui Dumnezeu. Centrul gravității universului este Dumnezeu și gloria-sfințenia Lui, nu dorințele noastre profunde. Și cea mai de bază întrebare pentru existența umană devine „Cum pot să aduc glorie lui Dumnezeu?”, și nu „Cum îmi voi împlini dorințele mele?” Aceste diferențe conduc în mod diferit inimile noastre: unul ne trage constant înspre Dumnezeu ca slujitori ai voii Lui; celălalt îl atrage pe Dumnezeu înăuntru ca slujitor al dorințelor noastre.

O diferență clară între chip-ca-nevoie-pentru-relație și chip-ca-reflectând-gloria este unde găsești efectiv chipul. Perspectiva nevoilor sugerează că adevăratul chip este un loc în interiorul tău. Este o locație – un nucleu gol – care este pasiv și ușor de distrus. Dar chipul-ca-aducând-glorie-în-mod-activ definește omul ca fiind activ, aducând glorie fie sinelui, fie lui Dumnezeu. În acest sens, chipul lui Dumnezeu în om este un verb. Credința, modalitatea prin care întruchipăm chipul, este exprimată prin felul în care trăim, la fel ca multele sale sinonime: a-L imita pe Dumnezeu (Efeseni 5:1), a-L reprezenta pe Dumnezeu (2 Corinteni 5:20), a reflecta gloria lui Dumnezeu (Exod 34:29-35), a-L iubi pe Dumnezeu și a trăi în acord cu voia Lui. Ori de câte ori aceste cuvinte de acțiune sunt regăsite în Scriptură, doctrina chipului lui Dumnezeu în om se află în spatele lor.

Ar trebui „năzuința după relație” să fie prezentată ca fiind unul dintre atributele esențiale ale omului, ca și cum am avea o lipsă sau un deficit care trebuie umplut? Lucrul acesta nu este valabil în ceea ce-l privește pe om, purtătorul chipului lui Dumnezeu, după cum am văzut că nu este valabil la Dumnezeu. În schimb, toți oamenii se află deja în relații cu Dumnezeu și cu cei din jur: relații rele. Aceste relații sunt rele datorită unui motiv evident: păcatul, care este eșecul de a reflecta chipul lui Dumnezeu. Biblia aduce în atenția noastră motivul, și nu rezultatul și nici dorințele noastre care ar fi putut ar fi arăta altfel. Putem să năzuim la bucuria unor relații neconflictuale saturate de acceptare deplină și iubitoare. Însă preocuparea față de această dorință lasă deoparte problema principală: iubim, acceptăm și căutăm noi înșine pace cu ceilalți? Isus a redat problema centrală a vieții umane nu printr-o afirmație despre dorințele noastre, ci prin cele mai importante două porunci. Acestea expun exact felul în care suntem lipsiți de chip. Dar Isus, purtătorul perfect al chipului, a întrupat dragostea pentru Dumnezeu și pentru semen. A făcut acest lucru în mod specific în timp ce a îndurat relații groaznice, trădare și atrocități din partea celor din jur, și în final cupa mâniei lui Dumnezeu. Isus a arătat chipul lui Dumnezeu reînnoit, dar nu prin faptul că a așteptat ca Dumnezeu să împlinească o năzuință instinctivă după o relație în care El să fie acceptat. Mai degrabă, L-a întruchipat pe Dumnezeu în om, inițiind și desăvârșind credința și ascultarea, împlinind condițiile acceptării. Acum prin har noi suntem acceptați pentru că El a fost primit și prin har suntem remodelați progresiv să fim ca El în credință și ascultare.

Când purtarea chipului este văzută mai degrabă ca modalitatea prin care trăim decât ceea prin care dorim să obținem ceva, ajungem în mod direct și natural la esența Scripturii: „credința care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6). Purtarea chipului este exprimată prin fapte simple de ascultare, aparent lucruri mărunte de ascultare care au implicații eterne. A reflecta chipul înseamnă să-L iubești pe Dumnezeu și să-ți iubești aproapele. Și acesta este lucrul la care ar trebui să te aștepți. Slava lui Dumnezeu este manifestată prin acte concrete de dragoste și dreptate și noi trebuie să-L imităm pe Dumnezeu în dragoste și dreptate.

În ce fel este exprimată această dragoste și dreptate? Imitând, în numele lui Cristos, diferitele imagini ale lui Dumnezeu care ne sunt oferite în Scriptură. Ca urmare, un tată care, datorită lui Cristos, joacă fotbal cu copiii lui, reflectă astfel pe Dumnezeul care petrece timp cu poporul Lui. Un copil care, din ascultare față de Cristos, aranjează masa sau spală vasele după cină, reflectă astfel imaginea lui Dumnezeu de slujitor și Îl slăvește pe Dumnezeu. Sau un muncitor care, din dorința de a-L sluji pe Cristos, își împlinește datoriile zilnice, Îl reflectă astfel pe Fiul care a lucrat în locul nostru (Figura 4).

Cu această înțelegere biblică despre ce înseamnă să arăți chipul lui Dumnezeu, vedem că ea apare peste tot prin Scriptură. Biblia devine o poveste a chipului lui Dumnezeu distorsionat și apoi restaurat. În Geneza 1, omului i se cere să aducă glorie lui Dumnezeu sau să Îl reprezinte, întrupând imaginea Lui prin îngrijirea animalelor și prin reproducere. Nevoia lui principală a fost să se bucure în prezența lui Dumnezeu și să Îl iubească sau să Îl slăvească. Această dragoste era văzută prin felul în care creația era îngrijită, prin reproducere și prin ascultare față de porunca de a nu mânca din pomul interzis. Însă reflectarea chipului nu putea fi realizată individual. Chipul lui Dumnezeu are o nuanță colectivă, pentru că noi toți ni-L asumăm. Acest chip al Lui Dumnezeu nu poate fi complet doar într-o singură persoană umană. Într-un mod foarte practic, porunca lui Dumnezeu de reproducere, ca modalitate de a-I aduce slavă, este imposibilă pentru un singur individ. Astfel, Dumnezeu a creat bărbat și femeie ca purtători ai chipului Său.

Atunci, înseamnă că avem nevoie unii de alții, dar nu pentru a ne împlinii deficitele psihologice. Avem nevoie unii de alții pentru că poruncile, pe deoparte de a ne înmulți și stăpâni, și pe de altă parte de a merge în toată lumea, Marea Trimitere regăsită în Noul Testament, nu pot fi împlinite de o singură persoană. Avem nevoie de cei din jur în toate felurile posibile cu scopul de a ne ajuta „unii pe alții” să creștem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu este arătată mai deplin în trupul colectiv, decât în indivizi. Avem nevoie de misionari, mame, tați, pastori, învățători de școală duminicală, oameni de serviciu, pentru ca biserica să funcționeze așa cum Dumnezeu a intenționat (1 Corinteni 12:12-27). Purtătorii chipului nu sunt niște hoinari singuratici.

Firul narativ al Scripturii se modifică repede de la chipul-în-colectivitate la chipul-în-cădere. Deși oamenii au rămas purtători ai chipului, neascultarea lui Adam a adus schimbări fundamentale. Direcția inimii umane a fost orientată nu către Dumnezeu, ci înspre sine. În grădină, omul a început să repete o rugăciune care va persista până când Isus va reveni. Adam a spus: „VREAU”. „Vreau glorie pentru mine însumi mai degrabă decât să aduc glorie lui Dumnezeu”. „Îmi voi iubi propriile mele dorințe decât să-L iubesc pe Dumnezeu”. Acest lucru a început să fie cunoscut ca idolatrie și a fost definit ca o tranzacție nebunească: renunțăm la statutul nostru de purtători ai chipului în schimbul imaginilor din creație, precum cel al animalelor sau al altor oameni (Ieremia 2:11, Osea 4:7, Romani 1:21-25).

Până în acest moment al discuției, Biblia a fost relativ tăcută cu privire la experiența nevoilor psihologice. Ea arată faptul că suntem dependenți de Dumnezeu pentru toate lucrurile, însă tace cu privire la năzuințele noastre pentru dragoste și semnificație. Este posibil ca acel „VREAU” al lui Adam să fie prima expresie a nevoilor psihologice? Este posibil ca năzuințele psihologice să apară atunci când refuzăm să-L iubim pe Dumnezeu și să primim dragostea Lui? Oare nu începând cu Adam vedem cum impulsul vieții începe să fie spre interior, spre dorințele sinelui, în loc să fie spre exterior, spre dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu și a face voia Lui? Acest lucru nu înseamnă că păcatul originar înseamnă căutarea iubirii. Cu siguranță că nu. Și nu înseamnă că rănile profunde rezultate din respingerea celor din jur sunt cumva greșite. Nu sunt. A ne bucura de dragostea care o avem unii pentru alții și a avea satisfacție când o sarcină este îndeplinită sunt daruri bune, și a fi răniți când cei din jur păcătuiesc împotriva noastră este un mod în care ar trebui să reacționăm. Dar, ca orice idolatrie, întrebarea nu este atât de mult ce dorim, dar cât de mult dorim și de ce.

Năzuințele au multe lucruri în comun cu pofta. A promova dorințele noastre după dragoste, impact și alte pofte până la punctul în care devin „nevoi”, înseamnă a striga, „VREAU. Trebuie să le am. Dorințele mele sunt cărămizile de bază ale lumii mele”. Aceste dorințe nu ar exista dacă am fi dispuși să-L iubim pe Dumnezeu și nu pe noi înșine.

Năzuințele au multe lucruri în comun cu pofta. A promova dorințele noastre după dragoste, impact și alte pofte până la punctul în care devin „nevoi”, înseamnă a striga, „VREAU. Trebuie să le am. Dorințele mele sunt cărămizile de bază ale lumii mele”. Aceste dorințe nu ar exista dacă am fi dispuși să-L iubim pe Dumnezeu și nu pe noi înșine. Un răspuns biblic la aceste pofte este să ne pocăim în loc să căutăm împlinire, chiar dacă un sentiment de satisfacție temporar pare să fie găsit în Cristos. Spun „temporar” pentru că poftele nu pot fi niciodată satisfăcute pe deplin și pentru că Adevăratul Cristos este în slujba distrugerii poftelor, nu în împlinirea lor. Cana nevoilor psihologice trebuie să fie mai degrabă spartă, decât să fie umplută.

Când la un moment dat într-un film creștin se vorbea despre faptul că un adolescent poate fi momit la Cristos prin a i se promite note mai bune ca rezultat, nu era acest lucru un apel la pofte, în loc să îi fie oferită iertarea pentru acele pofte? Când evreii făceau evanghelizare, ei nu le-au sugerat niciodată vecinilor lor idolatri că ar trebui să înceapă să se închine adevăratului Dumnezeu pentru că Yahve poate să le ofere roade mai bune decât ceilalți zei ai lor. În schimb, oamenii au fost și sunt chemați să se întoarcă de la idolii lor pentru că idolatria este împotriva lui Dumnezeu.

În ciuda faptului că oamenii de la Adam încoace au căutat să găsească împlinirea dorințelor lor proprii mai degrabă decât să asculte de Dumnezeu, El rămâne ferm în a Se glorifica pe Sine Însuși, iar acest lucru vedem că El L-a făcut în Vechiul Testament. Încercarea omului de a se depărta de statutul lui de purtător al chipului va rezulta, de fapt, într-o slavă mai mare pentru Dumnezeu. Dumnezeu a rezidit ruinele, chemând oameni la Sine, oameni care au chemat numele Lui, precum Set, Noe și Avraam. Din acești oameni s-a născut un popor care a fost chemat să-L reprezinte pe Dumnezeu. Sarcina lor a fost să fie inima purtării chipului: „Fiți sfinți, pentru că Eu, sunt sfânt” (Levitic 19:2).

Ca mostră a ceea ce avea să vină, Dumnezeu a chemat preoți din popor, care urmau să Îl reprezinte într-un mod unic, în timp ce slujeau înaintea cortului lui Dumnezeu. Problema, totuși, a fost că, precum Adam și Eva, preoții erau goi și rușinați înaintea lui Dumnezeu. Aveau nevoie de acoperământul Lui pentru a sluji în prezența Lui. Astfel, Dumnezeu le-a făcut haine care nu erau mai prejos de hainele regale. Aceste haine dădeau purtătorilor „demnitate și onoare” (Exod 28:2) și ele includeau, pe lângă alte elemente care îl reflectau pe Dumnezeu, sigilii purtate pe mitră cu inscripția „Sfânt pentru Domnul” (Exod 28:36).

În Noul Testament, datorită lui Cristos, aceste haine sunt disponibile tuturor. Ele sunt oferite gratis, dar trebuie purtate. Ele sunt esențiale pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. Îmbrăcând fiecare om al credinței, acestea alcătuiesc poporul lui Dumnezeu ca pe „o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor care este proprietatea Lui” (1 Petru 2:9). Ele au chiar dublu rol, pentru că vor fi hainele frumoase de nuntă pe care poporul lui Dumnezeu le va purta la final, când Dumnezeu va finaliza procesul de restaurare a chipului.

În Noul Testament, cărțile care se bazează din plin pe doctrina chipului lui Dumnezeu sunt Romani și Efeseni. Romani 1:18-23 este textul clasic din Noul Testament care sintetizează decăderea chipului. El indică faptul că, în adâncul nostru, fiecare om – credincios și necredincios – Îl cunoaște pe Dumnezeu (1:21). Cunoaștem natura divină a lui Dumnezeu și poruncile Lui drepte, dar urmăm idoli mai degrabă decât a trăi pentru gloria lui Dumnezeu. Rezultatul este că toți purtătorii chipului sunt lipsiți de gloria pe care o avem atunci când ne încredem doar în Dumnezeu (3:23). În contrast cu acest fundal, apostolul Pavel continuă argumentul reliefând harul dătător de viață a lui Dumnezeu. Rezultatul este că noi suntem încă o dată asemănători lui Dumnezeu. Devenim, așa cum am fost proiectați să fim, copiii Lui (8:16).

Epistola către Efeseni este de asemenea plină de această doctrină bogată. Ea menționează că suntem înfiați „spre lauda slavei harului Său” (1:5). Suntem „lucrarea lui Dumnezeu, creați în Cristos Isus pentru fapte bune” (2:10). Îl reflectăm pe Cristos cel mai clar atunci când este unitate între copiii lui Dumnezeu (2:19-22). Suntem urmașii lui Dumnezeu (3:14). Putem umbla fie în întuneric, unde trăim pentru noi înșine și unde nu este glorie, sau putem umbla în lumină (4:17ff.) Dumnezeu creează în noi un „om nou, care este creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia care vin din adevăr.” Cum se întâmplă acest lucru? Dumnezeu ne aduce la viață împreună cu Cristos și apoi noi Îl imităm pe Cristos (5:1) prin pași zilnici de ascultare și credincioșie, precum articularea adevărului, activitatea sârguincioasă de la locul de muncă, rostirea de cuvinte ziditoare, iubirea soțiilor, supunerea față de soți sau ascultarea părinților.

Revizuirea nevoilor

Deci ce avem nevoie cu adevărat? Spune Scriptura undeva că avem nevoie de relație pentru a fi împliniți? Spune că avem o nevoie dată de Dumnezeu pentru semnificație și valoare într-o lume fără sens? Nu. Scriptura indică că avem nevoie de Dumnezeu și lucrurile stau așa pentru că El este chipul pe care trebuie să-L reflectăm, pentru că avem nevoi spirituale în care depindem de El și pentru că nu putem trăi viața independent de El. Scriptura, de asemenea, indică că avem nevoie unii de alții, dar nu avem nevoie unii de alții pentru a umple un gol creat. În schimb, avem nevoie unii de alții pentru a reflecta gloria lui Dumnezeu. Marea Lui trimitere dată poporului Său trebuie îndeplinită colectiv.

Atunci, de ce atât de mulți oameni se simt goi? De unde vin aceste nevoi resimțite? Există o serie de posibilități biblice. Restructurarea biblică cea mai evidentă a perspectivei populare a nevoilor este că nevoile sau năzuințele, în mod special cele psihologice, pot fi un eufemism pentru pofte și idolatrie. Dorințele pot descoperi o preocupare excesivă față de sine și față de dorințele acestuia.

Totodată este posibil ca sentimentul de goliciune și de nevoie psihologică să fie un zgomot distant al cunoașterii lui Dumnezeu. Adică, suntem cu adevărat goi înaintea lui Dumnezeu, dar întrucât adevărul respectiv sună așa de îngrozitor, să poată să fi reprimat și experimentat ca o nevoie în relația noastră cu cei din jur (nevoie psihologică), mai degrabă decât în relația noastră cu Dumnezeu (nevoie spirituală). Oricum, Romani 1 menționează că toți oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu și sfințenia Lui și că această cunoaștere se va revărsa inevitabil în contextul vieții. Având această perspectivă vedem că îngrijorările pentru o valoare a sinelui inferioară sunt ecoul cel mai clar al legii lui Dumnezeu care afirmă că, prin noi înșine, nu ne putem ridica la înălțimea legii Lui.

Mai există și alte explicații ale goliciunii, iar acestea se nasc din faptul că trăim într-o lume păcătoasă, unde se păcătuiește împotriva noastră, și care este sub blestem. De exemplu, când unul dintre partenerii de căsătorie moare, goliciunea este o reacție adecvată și biblică. Ceva frumos a fost scos din viață (nevoie-ca-dorință). Este un sentiment imens de pierdere. Această goliciune, totuși, este rezultatul blestemului și al morții care se gravează în psyche-ul (n.tr. sufletul) nostru și nu rezultatul faptului că suntem creați cu nevoi psihologice.

Ce am putea spune despre părerea unora că am avea o în inimă modelată după Dumnezeu care poate fi umplută doar de El? Acest lucru este adevărat. Dar această goliciune a inimii este o expresie a faptului că avem nevoie de neprihănirea lui Dumnezeu să înlocuiască condiția noastră spirituală decăzută. Mai mult, goliciunea ne reamintește că suntem lipsiți de orice abilitate de a ispăși pentru păcatele noastre. Nu găsim nimic în noi înșine care să fie deopotrivă cu neprihănirea lui Dumnezeu. Totuși, când ne întoarcem de la păcat către Cristos, este un sentiment de umplere divină care dă dragostea lui Cristos pe dinafară – mai degrabă decât să ne umple. De ce avem nevoie cu adevărat? Trebuie să fim fascinați de slava lui Dumnezeu, fermecați de dragostea Lui și credincioși în timp ce umblăm în ascultare de El, chiar și în suferință.

Oferind consiliere purtătorilor-chipului lui Dumnezeu

În ce fel această doctrină despre chip-ca-aducând-glorie-lui-Dumnezeu-în-mod-activ face vreo diferență? În creșterea copiilor va însemna că te vei adresa conștiinței copiilor (cunoașterea înnăscută despre Dumnezeu și cunoașterea binelui și răului) mai mult decât sentimentelor lor de năzuințe pe care le resimt. Când chemi copiii la ascultare, vei urmări să vorbești adâncului inimii și să le reamintești că slujesc lui Cristos și nu lor înșiși. Cu tinerii, îi evanghelizezi îndreptându-le privirea înspre măreția lui Dumnezeu și înspre nevoia lor spirituală, mai degrabă decât spre felul în care Isus le va satisface pofta lor după importanță. În consiliere, îi ghidezi pe oameni pe o cale în care au nevoie de mai puțin și în care trebuie să iubească mai mult. În loc să-ți dai seama care-ți sunt năzuințele sperând că Cristos le va satisface pe toate, să fi gata să dai morții unele dintre ele.

Luați în considerare pe Nancy, o soție în vârstă de 25 de ani și mamă a doi copii. Crescând cu un tată care a fost adeseori beat și o mamă care a ignorat rugămințile ei după ajutor când tatăl era nemilos, Nancy a crescut simțindu-se fără valoare și goală. A venit pentru consiliere pentru că simțea că soțul ei nu îi îndeplinește nevoile; ca rezultat, oscila între mânie și depresie.

Fără îndoială, este tragic să ai o istorie a cruzimii și neglijenței în familie, și s-ar putea să fie nevoie ca Nancy să înțeleagă ceea ce Dumnezeu spune oamenilor care au fost răniți de către cei din jur. Dar dacă sentimentul de goliciune și lipsă de valoare descoperă o formă internă a unei căni de dragoste fisurate, atunci ea va trebui să fie de asemenea recreată într-un vas nou. Această interpretare va fi credincioasă Scripturii și o va elibera mult de depresia interioară.

Un motiv pentru care creștinii reacționează pozitiv la psihologia nevoii este pentru că aceasta ia în mod serios durerea oamenilor. Totuși, această nouă perspectivă despre om face ca durerea să devină mai acută. Combină durerea, sugerând nu doar că păcatele celor din jur au rănit profund, dar păcatele celor din jur te-au privat de o nevoie – de un drept, ceva ce ți se datora – ce este necesar pentru viață. A fi rănit profund de cei din jur este destul de dureros, dar când credem că păcatul lor a fost o lovitură aproape fatală care a vătămat miezul ființei noastre, durerea este intensificată. De exemplu, dacă cineva ne jefuiește de bijuteriile noastre cele mai de preț, este tulburător; dar dacă aceste bijuterii ar fi singura resursă financiară pentru perioada de pensionare care urmează, atunci pierderea resimțită este mult mai mare. Astfel, una dintre sarcini în consiliere este să începem să separăm durerea reală de durerea care este amplificată de poftele și dorințele noastre. Rezultatul va fi unul simplu, mâhnire evlavioasă.²⁰

În timp ce ne uităm cu Nancy la ceea ce Dumnezeu spune celor în suferință, o întrebare sau o temă pentru acasă ar putea fi: „De ce anume ai nevoie?” Probabil că pentru Nancy răspunsul va fi „Am nevoie de un soț care să mă asculte și să îmi împlinească nevoile”. Aceasta poate fi urmată de o întrebare corespunzătoare și o observație: „Nancy, ai observat vreodată că tindem să fim controlați de lucrurile de care avem nevoie? Am putea pune întrebarea, «De ce anume ai nevoie?» într-un mod diferit. Am putea mai degrabă întreba, «Ce anume te controlează?» sau «În ce anume îți pui încrederea?»”

Treptat, în timp ce Nancy vede că întrebarea arată obiectul încrederii ei, „nevoia ca soțul meu să…” poate fi reconfigurată în ceea ce Biblia numește „teama de oameni”. Asemenea multor creștini, oamenii au devenit sursa de control în viața lui Nancy. Ea îi privește pe cei din jur cu venerație. Ea își pune încrederea în ei. Mai mult, ca orice frică de oameni, există o îngrijorare de sine care o motivează. Ea se bazează pe cei din jur pentru că sunt percepuți ca având puterea de a-i oferi ceea ce vrea. Din nou vedem aici subtilitatea nevoilor psihologice. Te duc înapoi la tine însuți. Ai nevoie de oameni datorită a ceea ce vrei. Îți este frică de oameni pentru că ai sperat ca alții să te împlinească.

Frica de oameni nu reiese dintr-un răspuns la nevoile create și înnăscute. Frica de oameni derivă din propriul nostru păcat. Înseamnă a-i slăvi pe cei din jur pentru propriile noastre scopuri. Având în vedere acest miez, răspunsul este mai mult decât o întoarcere spre Cristos pentru împlinirea nevoii. Aceasta ar însemna să îl facem pe Isus idolul nostru propriu care servește scopurilor noastre. Răspunsul, în primul rând, este să-L lăsăm pe Dumnezeu să sfărâme dorințele noastre egoiste și să ne învețe ce înseamnă să ne temem doar de El. De aceea întrebarea nu este „Unde îmi pot găsi valoarea?”, ci „De ce sunt atât de preocupat de mine însumi?” Întrebarea nu este „Cum poate Cristos să îmi împlinească nevoile?”, ci „Cum poate Cristos fi văzut așa de glorios astfel încât să uit de nevoile mele percepute?”

În acest moment un text precum cel din Ieremia 17:5-10 ar putea suprinde experiența lui Nancy. Textul indică că frica de oameni este un blestem care ne face să ne simțit goi sau mizeri. Alternativa, încrede-te în Dumnezeu, este o binecuvântare care duce la viață și plinătate. Totuși, cauza acestei goliciuni este că „inima este mai înșelătoare decât toate lucrurile” (17:9), mai degrabă decât „inima este în nevoie și trebuie să fie umplută”.

După aceea, obiectivul devine învățarea fricii de Domnul. Arată-i lui Nancy că soțul ei, chiar dacă poate a rănit-o cu adevărat, este unul din dumnezeii ei. El a fost desemnat să îi împlinească nevoile. Răspunsul este să te întorci de la aceste dorințe egoiste și să cunoști că Dumnezeu este mai mare decât ori care alt dumnezeu pe care noi l-am putea născoci. Răspunsul este să te uiți la imaginile Bibliei până când suntem aproape copleșiți de maiestatea Lui. Și Nancy trebuie să se recalibreze și să învețe cum să-și iubească soțul, cum să-L reflecte pe Dumnezeu, în timp ce răspunde gloriei harului Său.

Ai pasaje preferate care vorbesc doar despre Dumnezeu? Ia în considerare și folosește pasaje precum Isaia 6, Ezechiel 1 sau cartea Apocalipsa. Poți să îi spui lui Nancy să înceapă să citească Scriptura cu o singură întrebare în minte: „Cum ai văzut gloria măreață a lui Dumnezeu în Biblie?” Poate cărți devoționale bune ar fi de ajutor. Chiar cărți precum „Cronicile din Narnia” ale lui C.S. Lewis ar putea să o reîmprospăteze pe Nancy cu o cunoaștere mai clară despre Dumnezeu. Uneori, a înțelege nevoile noastre profunde în timpul studierii Scripturilor și a ne ruga rugăciunile ei ar putea să-L înalțe pe Cristos și să stingă sentimentele de nevoie psihologică. De exemplu, rugăciunea Domnului începe prin a cere ca numele lui Dumnezeu să fie slăvit și sfințit. Indică faptul că nevoia noastră profundă este să fim consumați cu împărăția lui Dumnezeu. Poate că Nancy ar putea să dezvolte un obicei de a se ruga pur și simplu aceasta și alte rugăciuni din Scriptură.

Pe lângă dezvoltarea unui „album” superb cu imagini despre Dumnezeu, Nancy trebuie să înțeleagă care este forma ei adevărată. Cana de dragoste fisurată este pe cale să dispară, chiar dacă dorința după dragoste va reapărea de multe ori și trebuie înlocuită cu imagini ale purtătorilor-de-chip date de Dumnezeu. Sunt o mulțime de astfel de exemple în Scriptură incluzând prieten, mag, profet, preot, împărat și soț. Unele imagini poate se potrivesc mai bine decât altele, dar sunt o serie de imagini repetate dea lungul Scripturii care ne comunică imediat ceva despre noi înșine, sarcina noastră și Dumnezeul nostru. Cea mai importantă ar putea fi „creștin”. Adică „copilul lui Dumnezeu” spus pe scurt. Un creștin și-a abandonat numele lui/ei și a luat numele lui Cristos. Acum identitatea și scopul sunt legate strâns de identitatea și scopul lui Cristos Însuși. Scopul tău este să-I faci numele cunoscut. (Acesta era scopul adopțiilor romane.) Ca urmaș al Lui adoptat, care-I poartă numele, nu ai niciun motiv pentru care să te mândrești în tine însuți, dar ai toate motiv ca să te mândrești și să te bucuri dragostea inițiatoare a lui Cristos care ți-a dat un nume.

O imagine mai puțin populară, deși la fel de relevantă în Scriptură, este „slujitor” sau „sclav”. Deși liberi în Cristos, poporul lui Dumnezeu este slujitorul Lui. Libertatea noastră constă în faptul că noi nu mai suntem în robie față de Satan și față de dorințele noastre necontrolate; acum suntem liberi să slujim lui Dumnezeu. Caracteristica care ne ajută în această imagine este că poate simplifica o viață care a fost complicată de faptul că a fost condusă de nevoi. Întrebarea este „Care este datoria mea față de Dumnezeul care m-a iubit?” Pentru Nancy, datoria ei ar putea însemna o serie de lucruri. Sub titlul dragostei, ea poate căuta să-i facă bine; ea ar putea să vorbească cu soțul ei dacă este rănită, ea ar putea să se uite la bârna din ochiul ei pentru câteva săptămâni înainte să discute cu soțul ei despre paiul din ochiul lui, sau ar putea pur și simplu să asculte de Dumnezeu, bucurându-se de compania soțului ei. Indiferent de ce fel de expresie va lua slujirea ei în dragoste, Nancy o va face cu un ochi țintă la Cel ce a slujit-o (Ioan 13:1-17).

În final, unul dintre cele mai mari privilegii ale consilierii lui Nancy este că o poți binecuvânta în numele lui Cristos, spunându-i că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Care ne-a fost dat.” (Romani 5:5). Acest lucru poate suna straniu luând în considerare respingerea perspectivei bazate pe nevoi și a cănii de dragoste. La urma urmei, spune Scriptura că noi suntem căni de dragoste? Este greșit să impunem o nevoie psihologică în Romani 5:5. În schimb, chiar dacă metafora cănii este clar în fața noastră, este o cană care este în nevoie spirituală, nu psihologică. Contextul clarifică natura exactă a acestei dragoste: „Pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Când recunoaștem că oamenii vin la Dumnezeu sub forma unor păcătoși disperați în nevoie, având nevoie de harul lui Dumnezeu, noi ca și consilieri ar trebui să căutăm să-l înconjurăm pe cel consiliat cu dragostea lui Cristos. Ca și consilier, aceasta ar trebui să fie cea mai mare bucurie a ta: să torni din nou și din nou dragostea lui Dumnezeu peste cei ce sunt uscați spiritual. În cele din urmă, aceasta va aduce glorie măreață numelui lui Cristos. „Faceți toate lucrurile spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31).

Tradus de Biserica Baptistă Logos București cu permisiunea asociației Christian Counseling & Education Fundation. Responsabilitatea traducerii revine integral traducătorului.

¹ Sau atunci când absolutizează și se înlocuiește relația noastră cu Dumnezeu: Matei 6:32-33, 10:28. Putem intitula această categorie nevoia-ca-hiperbolă-pentru-subzistență-vieții.

² De exemplu, Greg Bahnsen, Homosexualitate: O Perspectivă Biblică (Grand Rapids: Baker book House, 1978); Edward Welch, Addictive Behavior (Grand Rapids: Baker Book House, urmează să apară).

³ Abraham Maslow, Toward a Psychology of Being (New York: Van Nostrand, 2nd edition, 19680, 21.

⁴ Sandra Wilson, Released From Shame, (Downers Grove, Illionois, InterVarsity, 1990), 110.

⁵ Tom Whiteman și Randy Peterson, Love Gone Wron (Nashville: Thomas Nelson, 1994), 90.

⁶ Robert Hemfelt , Frank Minirth, and Paul Meier, Love is a Choice (Nashville: Thomas Nelosn, 1980), 34.

⁷ The Economist, (February 26, 1994), page 15.

⁸ Philip Cushman, ‚Why the Self is Empty,’ American Psychologist (May, 1990), 599.

⁹ De exemplu, Tony Walters a oferit o critică timpurie și profundă în cartea, Need: The New Religion (Downers Grove, Illinois: InterVarsity, 1986). O critică seculară provocatoare a fost oferită de către Wallach și Wallach în Psychology’s Sanction for Selfishness (San Francisco W. H. Freeman, 1983).

¹⁰ Larry Crabb, Understanding People (Grand Rapids: Zondervan, 1987); Inside Out (Colorado Springs: NavPress, 1988).

¹¹ Inside Out, 53ff.

¹² Understanding People, 94.

¹³ Ibid., 112.

¹⁴ Ibid., 114.

¹⁵ Ibid., 109.

¹⁶ Nu toți susținătorii poziției trihotomice accentuează pe aceste distincții precise și tehnice dintre suflet și duh.

¹⁷ Robert Gundry, Soma in Biblical Theology (Cambridge: Cambridge University Press, 1976).

¹⁸ O discuție ajutătoare pe această temă poate fi regăsită în cartea lui John Piper, Pleasures of God (Multnomah: Multnomah Press, 1991).

¹⁹ Richard Lovelace, în cartea sa, Renewal (Downers Grove: Illinois: Interarsity, 1985), folosește dragostea și dreptatea ca rezumate ale atributelor lui Dumnezeu.

²⁰ Vezi articolul meu despre suferință în ediția anterioară în Journal of Biblical Counseling.