Când îi rănim pe cei care suferă

Oamenii din biserică spun adesea cuvinte nesăbuite și care rănesc pe cei care sunt îndurerați.

„Dacă aș fi în locul tău…” „Cel puțin tu mai ai…”
„Doar [roagă-te, citește Biblia, continuă să-L lauzi pe Domnul, etc….]”
„Ce încearcă Dumnezeu să te învețe?”

Ultimele două nu par prea rele. Rugăciunea este bună. Este vorba despre cuvântul „doar” care face afirmația dificilă. De fiecare dată când spunem „doar”, suntem consultanți care dau sfaturi simpliste. În acest caz, presupunem, de asemenea, că persoana îndurerată nu se roagă.

„Ce încearcă Dumnezeu să te învețe?”. Dumnezeu face, într-adevăr, ceva în noi prin suferința noastră, dar această întrebare sugerează că trebuie să ne dăm seama de scopurile misterioase și specifice ale lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ne-ar pune o ghicitoare. Sau ea urmează exemplul mângâietorilor lui Iov și sugerează că trebuie să găsim acel păcat anume care cauzează întreaga încurcătură.

Cei care aud aceste cuvinte ar putea să treacă cu vederea ofensa, dar să se hotărască să nu-și mai împărtașească niciodată inimile în fața făptașilor. Alții își asumă faptul că aceste comentarii sunt reprezentative pentru cultura poporului lui Dumnezeu, în care creștinii ar trebui să fie întotdeauna recunoscători și să nu se plângă niciodată. Oricum ar fi, îi izolăm pe cei care se simt deja singuri și reprezentăm greșit Împărăția lui Dumnezeu.

O cale diferită

Cum au apărut aceste cuvinte printre noi este imposibil de spus, deoarece Dumnezeul nostru ne-a învățat o cale diferită. El ne invită să vorbim cu El folosind cuvintele pe care Însuși Isus le-a folosit.

De ce stai departe, Doamne? (Ps 10:1).
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? (Ps 22:1)
De ce dormi, Stăpâne? (Ps 44:23)
De ce mi-ai lepădat sufletul? (Ps 88:14)

Ca răspuns la aceste întrebări, Domnul spune de obicei echivalentul lui: „Te rog, spune-mi mai multe”. Nu-L vei auzi niciodată minimalizându-ți suferința sau aruncând o replică impersonală în timp ce pleacă să sfătuiască pe altcineva. În schimb, el este Dumnezeul milostiv și plin de compasiune care este atras în mod deosebit de cei care au nevoie de ajutor.

Așadar, cum putem noi răspunde? Punem accent pe compasiune și smerenie.

Compasiunea și smerenia corectează eterna problemă de a da sfaturi celor care sunt tulburați.

Compasiunea imită compasiunea lui Isus Hristos. Este mișcată de durerea celorlalți. De exemplu: „Îmi pare atât de rău. Inima mea este grea din cauza lucrurilor prin care treci”. Orice lucru aflat la limita compasiunii probabil că va încuraja.

Smerenia este chemarea Domnului către întreaga umanitate. Noi umblăm înaintea Lui „cu toată smerenia și blândețea” (Efeseni 4:2). Aceasta înseamnă că ascultăm și ne asociem cu persoana îndurerată, mai degrabă decât să oferim expertiza noastră. Smerenia ar putea întreba: „Iată un mod în care m-am rugat pentru tine. În ce alte moduri mă pot ruga?”.

Observați cum compasiunea și smerenia corectează eterna problemă de a da sfaturi celor care sunt tulburați. Un prieten trecea printr-o încercare fizică foarte dificilă și gravă, care în cele din urmă a fost cauza morții sale. El a dat vestea contactelor și prietenilor săi: „Mulți dintre voi ați auzit de problemele mele medicale recente. Nu a fost ușor, dar familia mea a fost un ajutor extraordinar, iar echipa medicală a fost receptivă și pricepută. Deoarece am o echipă de asemenea experți, vă rog să vă abțineți de la a trimite sfaturi privind tratamentele medicale.” Mesajul a continuat cu identificarea altor modalități prin care oamenii ar putea ajuta. Totuși, în săptămâna următoare, a fost inundat de mesaje, e-mailuri, cărți și remedii reale, toți implorându-l să adopte sfaturile lor medicale.

Multe dintre aceste răspunsuri aveau scopul de a binecuvânta, dar compasiunea ascultă persoana iubită. Smerenia este mai puțin încrezătoare că are un răspuns simplu la o problemă complexă. Împreună, ar fi avut grijă de acest om și de familia sa în limitele sugerate de el. Dacă compasiunea cuiva ar fi și mai zeloasă, ar fi putut genera idei noi care să ajute, iar smerenia ar fi verificat aceste idei cu cei care cunoșteau bine familia.

Iată un pas mic, dar important, pentru noi toți. În primul rând, să recunoaștem: „Avem o problemă”, „Eu am o problemă”. Nu am avut grijă de ceilalți cu compasiune și smerenie. Nu ne-am studiat cuvintele. Dacă nu ne vedem nevoia, nu există niciun motiv să ne schimbăm. Doar atunci când smerenia este mai bine sedimentată, înțelepciunea și iubirea pot aprinde focul în preocuparea noastră pentru celălalt. Dovezile sale? Am putea începe prin a ne întreba prietenii și familia: „Ce v-a ajutat în suferința sau durerea voastră?”. Sau „Ce te-a rănit?”.

Apostolul Pavel scrie adesea că a fost mângâiat de cuvintele și faptele bisericilor. Există, într-adevăr, mângâietori înțelepți și în biserica de astăzi, așa cum existau și în biserica primară. Poate că putem ajunge chiar și în această generație la un punct de cotitură, în care numărul lor să crească, iar biserica să fie cunoscută ca un loc de mângâiere și de refugiu.

Pentru această traducere, copyright © aparține asociației Christian Counseling & Educational Foundation (CCEF). Responsabilitatea traducerii revine integral traducătorului.