Îl cunoaște consiliatul tău pe Domnul?
Unul dintre adevărurile fundamentale pe care dr. John Street a avut grijă ca noi, studenții la seminar, să-l înțelegem încă de la începutul cursului de Consiliere Pastorală a fost acesta: toată consilierea este evanghelizare până când acea persoană vine la Cristos.
Deși ar putea fi ușor să discernem când cineva nu este credincios (de exemplu, dacă acesta nu susține deloc că ar fi creștin), de multe ori nu este chiar atât de clar. În situațiile neclare, cum poate consilierul (sau, de fapt, chiar și un păstor care conduce un interviu de membralitate, sau un membru al bisericii aflat într-o conversație cu un vizitator nou, etc.) să știe că persoana cu care vorbește Îl cunoaște cu adevărat pe Domnul?
Acesta este o parte a lucrării care necesită atenție, răbdare și discernământ, pentru a putea dobândi o înțelegere mai clară a relației pe care persoana pe care o slujești o are cu Domnul.
Nu există un exemplu mai bun a unei inimi potrivite pentru slujire decât cea a Domnului Isus Însuși.
În mai multe ocazii citim că Isus a privit mulțimile – le-a văzut bolile, foametea și starea de pierzare – și a avut inima plină de compasiune față de ei (Matei 14:14, 15:32, Marcu 6:34).
Chiar și în timpul schimbului de cuvinte cu tânărul bogat, care nu avea o atitudine potrivită a inimii față de Isus, citim: „Uitându-Se la el, Isus l-a îndrăgit și i-a zis: Îți lipsește un singur lucru: du-te, vinde tot ce ai și dă săracilor, și vei avea astfel o comoară în Cer. Apoi vino și urmează-Mă!” (Marcu 10:21).
Aceasta – inima lui Isus – este inima pe care trebuie să o avem față de toți cei pe care-i slujim: trebuie să avem o inimă plină de compasiune față de ei. Trebuie să-i iubim.
Una dintre modalitățile cheie prin care dragostea noastră se va manifesta într-o astfel de situație este: cu răbdare. În 1 Tesaloniceni 5:14, Pavel scrie: „Vă îndemnăm, fraților, să-i mustrați pe cei leneși, să-i mângâiați sufletește pe cei descurajați, să-i ajutați pe cei slabi, să aveți răbdare cu toți.”. Indiferent de modul de slujire de care cel consiliat va avea nevoie, cerința esențială, conform apostolului Pavel, este răbdarea.
Isus a folosit mai multe abordări pentru a expune inimile celor pe care i-a slujit El. Îi punea adesea în fața Legii pentru a le arăta nevoia lor de neprihănire (Matei 19:17; Luca 10:25-28). Cu altă ocazie, El a comparat lipsa evidentă de dragoste pe care o avea un om față de El cu dragostea pe care a arătat-o o femeie păcătoasă care cunoștea valoarea iertării Lui (Luca 7:40-50). În exemplul citat mai sus (Marcu 10:21), El a scos la iveală faptul că tânărul bogat își iubea posesiunile mai mult decât Îl iubea pe Dumnezeu.
În timp ce oricare, chiar toate, dintre acestea reprezintă abordări bune (în mod evident biblice!), există o întrebare care s-a dovedit deosebit de folositoare într-un context în care persistă creștinismul cultural. Întrebarea, popularizată de D. James Kennedy și Evangelism Explosion (trad. Explozia Evanghelizării, E.E.) este: „Dacă ar fi să mori astăzi și să stai înaintea lui Dumnezeu, iar El te-ar întreba de ce ar trebui să te lase să intri în Cer, cum ai răspunde?”
Utilitatea acestei întrebări este legată de abordările folosite de Isus, așa cum au fost ele descrise mai sus: ea poate ajuta o persoană să descopere dacă speranța mântuirii sale este bazată pe propria neprihănire (sau altă calificare ori sursă de viață pe care ar putea crede că o posedă) sau dacă aceasta se bazează pe neprihănirea lui Isus.
Răspunsul ideal la această întrebare ar fi unul care se aliniază cu următoarele: pe baza propriilor merite, nu am nicio speranță că Dumnezeu mă va lăsa în Cer. Totuși, deoarece Isus a murit moartea pe care eu o meritam, și – prin credința în El și în jertfa Lui prin care a purtat mânia lui Dumnezeu în locul meu – a socotit neprihănirea Lui în dreptul meu, știu că Dumnezeu m-ar lăsa cu bucurie să intru în Cer.
Mult prea adesea, însă, vom primi răspunsuri care seamănă mai degrabă cu acesta: „Nu sunt perfect, dar mă străduiesc din greu și încerc să fiu bun cu toată lumea. Cred că Dumnezeu ar vedea că faptele mele bune cântăresc mai mult decât greșelile mele, și m-ar lăsa să intru.”
Așa cum am spus, această întrebare s-a dovedit foarte folositoare în mai multe situații din lucrare. Totuși, te-aș îndemna să exerciți atenție și (din nou) răbdare în modul în care procesezi și reacționezi la răspunsul pe care îl primești.
În primul rând, în cazul celor care dau un răspuns perfect, te-aș atenționa să nu presupui pe baza acelui răspuns că ei Îl cunosc cu siguranță pe Domnul.
Este, bineînțeles, un semn bun (și ar fi bine să te bucuri împreună cu ei pentru faptul că sunt capabili să articuleze adevărul atât de minunat al Evangheliei), dar s-ar putea să fie nevoie de mai multe cercetări (adunare de informații, învățătură, etc.) pentru a vedea dacă aceștia au cu adevărat o inimă caracterizată de smerenie, pocăință și un duh zdrobit în fața Domnului, inimă pe care El o dăruiește celor pe care El i-a iertat în Cristos.1
Pe de altă parte, în cazul celor care dau un răspuns care exprimă neprihănire bazată pe fapte, te-aș atenționa să nu presupui, pe baza acestui răspuns, că în mod cert aceștia nu Îl cunosc pe Domnul.
Adevărul este că mulți oameni înțeleg (și nu greșesc!) că faptele bune sunt o dovadă a mântuirii și că mai multe fapte bune (în ascultare) pot reprezenta o dovadă mai mare a unei credințe mântuitoare (cf. Matei 7:21; Romani 2:13; Efeseni 2:10; Apocalipsa 2:26). Se prea poate ca cineva care crede că îi ceri dovezi ale mântuirii personale să înceapă să înșire toate faptele lui bune, și nu ar fi corect în acel caz să presupui că acea persoană își consideră faptele drept fundament al justificării sale.
Și chiar dacă aceștia s-ar încrede într-adevăr în propria neprihănire într-o oarecare măsură, asta nu înseamnă în mod necesar că nu sunt mântuiți. Exemplul lui Iov arată faptul că este posibil ca un credincios răspundă într-un mod care denotă auto-neprihănire, răspuns pe care Domnul vrea să-l confrunte pentru a-l smeri pe acesta.2
Îmi dau seama, însă, că poate părea că răspunsul nu te poate duce nicăieri, dar nu este așa! Îți oferă posibilitatea să discerni dacă cel consiliat înțelege relația tehnică dintre îndreptățirea sa și faptele sale bune, iar de acolo poți aduce clarificări doctrinare după cum este nevoie.3
În orice caz, odată ce ai obținut răspunsul la întrebarea celor de la E.E., treaba ta încă nu s-a încheiat!
Treaba ta – așa cum este întotdeauna în consiliere – va fi să folosești Cuvântul lui Dumnezeu pentru a aborda situațiile din viața celui consiliat.
Acolo unde vezi o deschidere smerită către mărturisirea păcatelor și spre ascultarea poruncilor lui Dumnezeu chiar și atunci când ascultarea este dureroasă, te poți bucura că există dovezi ale lucrării harului lui Dumnezeu în acea inimă, care o smerește și o determină să se încreadă în El și nu în propria persoană sau în propria neprihănire.4
Când observi un refuz constant de a face lucrurile pe care le spune Dumnezeu (chiar și atunci când răspunsul la întrebarea E.E. este bun), va exista o oportunitate de a continua să pui în opoziție calea lui Dumnezeu și cea aleasă de cel consiliat. Așa cum s-a întâmplat în cazul tânărului bogat, asta ar putea arăta în cele din urmă că mărturisirea lor inițială a fost una goală (Marcu 10:22).
Și în unele cazuri, vei vedea că cel pe care-l consiliezi dovedește că are o inimă împărțită. Uneori, există o dorință evidentă de schimbare, iar alteori vei avea impresia că întrezărești licăriri de împietrire împotrivitoare. Acestea ar putea fi cele mai dificile cazuri – unde tu (și ei) nu poți fi în totalitate sigur că ei îl cunosc pe Domnul, dar nici nu poți fi sigur că nu Îl cunosc. Cu toate acestea, a rămâne în credincioșie înseamnă să continui cu mustrare plină de răbdare, cu încurajare și cu ajutor (1 Tesaloniceni 5:14).
Lucrarea de consiliere (asemănător tuturor slujirilor creștine) necesită adesea evanghelizare, inclusiv în situațiile în care poziția unei persoane în Domnul nu este clară. Folosește uneltele disponibile (precum întrebarea E.E.), și caută discernământ, răbdare, compasiune și perseverență în slujirea ta. Fii un slujitor credincios al Cuvântului, și ai încredere că Domnul va obține rezultatul pe care El îl intenționează (Isaia 55:11; Marcu 4:26-27; 1 Corinteni 3:7; 2 Corinteni 3:18).
1 Pentru mai multe despre zdrobirea duhului care însoțește credința mântuitoare, vezi articolul „In Need of a Broken Heart” (n.tr. – Nevoia unei inimi zdrobite) : https://thecbcd.org/resources/in-need-of-a-broken-heart
2 Deși Iov era credincios încă din Iov 1:1, el a căutat să se îndreptățească pe sine prin propria neprihănire, chiar dacă asta însemna să-L acuze pe Dumnezeu de nedreptate! (Iov 9:13-24; 27:6; 32:1-2). Iov este confruntat de Elihu și apoi de Dumnezeu (Iov 33-41) până când devine evident că inima lui a fost smerită (Iov 42:6)
3 Pentru ajutor în această direcție, vedeți lucrarea lui Keith Palmer: “Distinguish Justification and Sanctification” (n. tr. – Făcând diferența între Justificare și Sfințire) (https://thecbcd.org/resources/distinguish-justification-and-sanctification).
4 Aceasta ar putea chiar să includă faptul că sunt gata să fie corectați în legătură cu modul în care au considerat că faptele lor ar contribui la îndreptățirea lor.