Idolii inimii

Zilele trecute, fără intenție, am surprins o discuție intensă dar caracterizată de amuzament între puștii noștri, despre idolii inimii. „Eu nu știu ce idol am?” „Păi, orice poate deveni un idol; orice lucru care ții tu”. „Păi, nu știu la ce țin eu! Înseamnă că și pisica, și păpușile pot deveni idoli pentru noi. Nu?” Mi-aș fi dorit să pot cumva derula timpul și să aud începuturile discuției și să aflu cum au ajuns copiii mei la o discuție așa de profundă. Din păcate i-am întrerupt printr-o întrebare prea teologică: Dar ce este un idol?

Oare care ar fi fost elementele identificate într-o astfel de discuție purtată de doi adulți, care ar crede cel puțin în existența idolilor inimii? Sănătate bună, perfecționism, iubire de bani, succes, corectitudine, viața fără durere, autonomie, realizări, o planetă verde, poziție, putere, control, copil? Oare este cuvântul „idol” unul prea dușmănos și de aceea nu-l utilizăm? Sau este prea învechit aparținând unor veacuri îndepărtate din Vechiul Testament (VT), care aveau în centru un popor fizic și nu unul spiritual, după cum regăsim în Noul Testament (NT)? Cu toate acestea, de ce își termină bătrânul Ioan prima lui epistolă către cei din Efes: „Copilașilor feriți-vă de idoli”?? De ce Pavel, privind tocmai la experiența unora care au trăit într-un legământ expirat, ne sfătuiește pe noi, pe cei peste care a venit veacul cel nou și care experimentează un tipar nou de relație cu Dumnezeu: „Dar aceste lucruri s‑au întâmplat ca exemple pentru noi, pentru ca să nu fim unii care tânjesc după cele rele, așa cum au tânjit ei. Să nu fiți idolatri, ca unii dintre ei …” (cf. 1 Corinteni 10:1-7).

Ce este un idol al inimii?

Dacă totuși ești convins că în experiența credinciosului Noului Legământ (NL) există această tristă dramă – idolatria, cum ai defini tu idolul inimii? Pentru mine, un idol este orice lucru sau persoană care-L înlocuiește pe Dumnezeu și care ne motivează, ne conduce inima sau care în anumite moduri determină comportamentele, vorbele, gândurile și emoțiile noastre. De unde această înclinație a inimii către idolatrie? Când ne gândim la înclinație gândurile ne fug la păcat, însă idolatria are de-a face cu ceva mai mult decât starea actuală a omului păcătos. Are de-a face cu ADN-ul lui de închinător. Dumnezeu a creat omul să fie un închinător, să își găsească plăcerea în El, să fie recunoscător și bucuros de dependența lui de Creator. Căderea a arătat însă predispoziția omului către autonomie și self-worship (închinare față de sine). Și pe cât este de așteptat la omul fără Dumnezeu, pe atât este surprinzător la cel duhovnicesc. Omitem că, deși cel duhovnicesc nu mai este stăpânit de păcat, el trăiește în prezența lui și de aceea rămânem uimiți. Idolii prind rădăcini în viețile celor care au Duhul din cauza naturii omului lăuntric. Uităm că avem pe deoparte păcatul, care este boldul morții și care a fost înfrânt în viața celui credincios prin învierea lui Isus (vezi 1 Corinteni 15: 56), dar și păcătoșenia (starea de păcătos) care ține de natura noastră și va dispărea fie la momentul separării trupului de suflet, fie la venirea lui Isus care va reînnoi toate lucrurile, iar păcatul ca stare de fapt va dispărea din experiența omului. John Murray spunea, „Este o diferență colosală între păcatul care supraviețuiește și cel care stăpânește, între conflictul dintre regenerat și păcat și între cel neregenerat și păcat. Una e ca păcatul să trăiască în noi; alta e ca noi să trăim în păcat.”

Revenind la aspectul de închinare, care este vital, noi trebuie să consiliem și să adresăm problemele în contextul în care recunoaștem că suntem făpturi create cu scopul de a ne închina Lui. Consilierea biblică, în raport cu alte forme de terapie comportamentale sau cognitive, se evidențiază tocmai pentru că adresează păcatul ca pe o reflecție a diverșilor idoli ai inimii. Această identificare punctuală a problemelor inimii poate conduce la pocăință și credință.

Cum identificăm un idol al inimii?

În acest moment al discuției se pune o întrebare evidentă, care de fapt nu este una modernă, ci veche: Dacă inima noastră este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? (cf. Ieremia 17:9) Cum am putea identifica idolii pe care îi purtăm în inimile noastre asemenea evreilor poporul VL? (Ezechiel 14:3).

Luând în considerare planul dual în care trăim, identificăm două răspunsuri – unul care ține de sfera orizontală și unul de cea verticală. În primul rând, este un proiect de comunitate. Autorul epistolei către Evrei predica: „Fiți atenți, fraților, ca nu cumva vreunul dintre voi să aibă o inimă rea, necredincioasă, care să‑l depărteze de Dumnezeul cel Viu, ci îndemnați‑vă unul pe altul în fiecare zi, cât timp se zice „astăzi“, astfel încât niciunul dintre voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.” (cf. Evrei 3:12-13). John Charles Ryle observa corect: „Păcatele sunt prinse de noi pe spate, noi nu le putem vedea, dar toți ceilalți pot.” Dacă vrem cu adevărat să trăim viața aceasta într-un mod în care să-I facă plăcere lui Dumnezeu, luptând activ împotriva idolilor inimii noastre, trebuie să fim parte a unei comunități de credință biblice. Apoi, în al doilea rând, este o lucrare spirituală vitală, dincolo de granițele ajutorul uman. De aceea, ar trebui să ne încredem în ajutorul lui Dumnezeu, care a pus la bătaie toate resursele de care am avea nevoie (cf. 2 Petru 1:3-4) și să ne bazăm pe îndrumarea Lui. Uităm adesea că viața de credință se trăiește prin credință. Ironic, încercăm prin așa de multe metode umane. Adesea, ca și consilier biblic furat de peisajul aceasta material-secular, trebuie să-mi readuc aminte acest adevăr vital. Este o realitate importantă de care uităm și la care ar trebui să ne întoarcem mereu și mereu. Confundăm ce spune Pavel în Galateni 5, „Cei ce sunt ai lui Cristos Isus și‑au răstignit firea cu patimile și poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să și‑L urmăm pe Duhul” (cf. 5:24-25) cu ceea ce tot el spune în Romani 6: „Noi știm că omul nostru vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie plasat fără putere, ca să nu mai fim sclavi ai păcatului” (cf. 6:6)* Realitatea extraordinară este că ne putem răstigni azi firea cu dorințele ei pentru că ni s-a cauzat o răstignire de către Duhul Sfânt la momentul regenerării. Acesta este motivul pentru care Pavel parafrazat ar spune: dacă spunem că am primit viață de la Duhului, să umblăm la pas cu El. Miracolul Evangheliei este că deși suntem responsabili de această răstignire zilnică, Duhul este Acela care o produce. Fie ca să menținem pasul cu El!

* Contrastul dintre Romani 6:6 și Galateni 5:24