Un tratat despre negarea sinelui

Aș vrea să vă introduc și să vă prezint dintr-o carte pe care am terminat-o de curând, o carte a unui puritan aproape anonim pentru contemporanii noștri evanghelici. Mi-am propus în perioada aceasta a anului să răsfoiesc mai multe cărți scrise de puritani despre sufletul omului și despre problemele lui. Avem multe de învățat de la oamenii aceștia care, deși așa de departe de vremea noastră, sunt totuși așa de actuali, ținând cont că natura omului și a problemelor sale sunt aceleași.

Cartea lui Manton, intitulată sugestiv „Un tratat despre negarea sinelui”, este un manual desăvârșit despre procesul în care noi descreștem și Cristos crește în omul nostru dinăuntru. Autorul descrie în detaliu calea către înălțarea lui Cristos (to esteem Christ) în viața noastră. Dacă ar fi să redau într-o singură frază cartea aceasta, ar suna ceva de genul: Dumnezeu găsește plăcere absolută în dependența creației de El Însuși, iar în acest proces omul are nevoie să nu mai depindă de sine însuși, să își lase voința cucerită de voia Duhului, să nu se mai iubească pe sine și să-L caute pe Isus mai presus de orice.

În capitolul de final, când povestește despre căutările omului centrate în sine, amintește de negarea voinței sinelui, pe care o consideră cea mai coruptă funcție a sufletului. El vorbește despre o dublă negare a voinței – față de voia lui Dumnezeu exprimată prin legi, dar și față de providența Lui. Modalitatea raportării față de voia lui Dumnezeu se vede prin sfințenia și prin ascultarea noastră, iar perseverența răbdării dovedește îmbrățișarea absolută a providenței Lui. Cu o ultimă răsuflare, în cele din urmă, enumeră câteva mijloace practice disponibile pentru această luptă cruntă și lungă a supunerii. O luptă importantă pe care doar prin har o putem învăța! Vă redau cuvintele lui:

1. Vedeți-L pe Dumnezeu în toate lucrurile. Acesta este primul principiu al supunerii: Ps. 39:10: „Am rămas mut și nu mi-am deschis gura, pentru că Tu ai făcut-o.” Ce a făcut Dumnezeu l-a făcut pe David să fie liniștit și cu totul tăcut. În același ton, Ezechia vorbește despre supunerea sa răbdătoare față de boala sa și față de sentința de moarte: Isa. 38:15: „Ce să spun? El mi-a vorbit și El însuși a făcut-o.” Acest pasaj, deși se află într-un cântec de mulțumire, nu se referă la eliberare, ci la suferință. De îndată ce Îl vede pe Dumnezeu în providență, este de datoria creștinului să înceteze și să nu mai spună nimic; așa cum cineva ar răspunde unui împărat: „Am învățat să nu mă cert cu Acela care poate porunci legiunilor”. De ce să ne certăm cu Domnul oștirilor, dacă nu putem să ne rezolvăm cearta? Orice roată se învârte în direcția dată de ceea ce o mișcă. Creaturile nu sunt decât instrumente subordonate ale providenței. Ne rupem dinții mușcând din cea mai apropiată verigă a lanțului. Oh! Priviți la cel Suprem care cauzează mișcarea, la Dumnezeul care a legat toate verigile. Așa de departe a fost David de a I se opune lui Dumnezeu, încât a fost gata să suporte batjocura rostită de instrumentul Lui: 2 Sam. 16:11: „Lăsați-l în pace și lăsați-l să blesteme, căci Domnul i-a poruncit”. Aceste cuvinte au fost rostite atunci când Șimei l-a blestemat, iar una dintre căpetenii ar fi vrut să-i taie capul; dar acela era mai degrabă un moment de umilință decât de răzbunare. Ca magistrat, David ar fi putut să-l pedepsească; dar „Lasă-l în pace”, a spus el, „pentru că Îl văd pe Dumnezeu prin ceea ce el face.” Gândiți-vă că Dumnezeu este Acela care alege oamenii ca să fie instrumente ale dreptății Sale, pentru ca prin ei să ne învețe datoria noastră. A te împotrivi unui ofițer de stat inferior înseamnă să disprețuiești autoritatea cu care este înzestrat. Gândiți-vă, instrumentele sunt puse la lucru de Dumnezeu; ei nu ar putea nici măcar să-și miște limba fără Dumnezeu. Este bine să-L vedem pe Dumnezeu la capătul cauzelor. Să nu credeți că Dumnezeu stă degeaba în ceruri; providența nu are liber. Cristos spune: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu lucrez”. Dumnezeu lucrează mereu, în și prin acțiunea făpturii create. Noi nu privim mai sus de statutul nostru de creație și de aceea suntem predispuși să murmurăm.

2. Așteptați-vă la schimbări. Răutățile sunt cu atât mai bine digerate și purtate atunci când sunt prevăzute; este ca și cum am potrivi povara înainte de a o pune în spate. Prin aceasta, crucea se face mai ușor de purtat – „Răul de care mă temeam”, spune Iov, „a venit asupra mea”. Este bine să căutăm schimbările; este bine să căutăm necazul înainte ca el să ne descopere, și să ne ținem mintea și inima libere de orice confort. Avem mari motive să ne gândim la schimbări: nu putem bănui cursul pe care l-a stabilit Dumnezeu. Cauza suferinței se naște și crește cu noi. Ne-am născut în păcat, iar păcatul crește pe măsură ce creștem; de aceea, crucea, care este consecința păcatului, nu va fi îndepărtată până când nu vom fi scoși din locul în care păcătuim. Dumnezeu ar fi putut să ne transfere în ceruri imediat, fără probleme, dar există o metodă în toate lucrările Sale. El ar fi putut face ca pământul să producă pâine la fel de bine ca un spic de porumb, dar a vrut ca mai întâi să crească, să fie treierat, apoi măcinat, apoi copt și astfel să fie pregătit pentru uzul omului. Așa cum pietrele au fost ajustate înainte de a fi așezate în templu, tot așa există multe schimbări pregătitoare pentru a ne încuviința pentru cer. Ar fi un nebun cel care s-ar aștepta ca pâinea lui să crească din pământ înainte ca grâul să fie curățat de treierătoare, lovit de piatra de moară sau copt în cuptor. Sau să te aștepți ca pietrele unei clădiri să se adune laolaltă din întâmplare. În același fel, este o mare nebunie să crezi că vei merge în cer fără schimbări și fără necazuri. Trebuie să ne așteptăm să „intrăm în împărăția lui Dumnezeu prin multe necazuri” (Fapte 14:22).

3. Controlați și limitați dorințele voastre carnale. Necazurile noastre sunt foarte mult accentuate de lucrurile de care ne este inima atașată. Noi înființăm în inimile noastre un tribunal al providenței, unde dăm legi, vorbim despre ce am vrea să facem, dar nu luăm în calcul excepțiile pe care le poate provoca providența lui Dumnezeu. Oh! Este foarte greu să abrogăm decretele și sentințele propriei noastre voințe, atunci când aceasta a fost stabilită și hotărâtă. Când am hotărât că așa vom face și că acesta va fi rezultatul, suntem supărați pe Dumnezeu dacă nu va lăsa lucrurile să se întâmple întocmai. Aceasta provoacă furtuni și murmure împotriva voinței lui Dumnezeu: Ier. 45:5: „Și tu cauți lucruri mari pentru tine însuți? nu le căuta.” Când oamenii doresc lucruri mari, mai ales în vremuri nesigure, ei nu fac altceva decât să pregătească tulburare și întristare pentru ei înșiși. Iubirea de sine și căutarea intereselor sinelui fac întotdeauna loc tulburărilor inimii; de aceea, limitați-vă dorințele. Este mult mai ușor să adaugi decât să scazi; și este mult mai bine să te ridici odată cu providența, atunci când stăpânul ospățului „ne poruncește să stăm mai sus”, decât să fii obligat să cobori și să zaci în praf. De aceea, până când voia lui Dumnezeu va fi descoperită, este bine să ne păstrăm inima la fel de deschisă față de oricare direcție în care ar merge providența și să nu lăsăm voința noastră să o ia înaintea voii lui Dumnezeu. După cum a spus David în 2 Sam. 15:26: „Dacă Domnul are vreo plăcere în mine, mă va aduce înapoi; dacă nu, iată-mă aici, să facă cu mine ce-I place”. El nu a îndrăznit să-și dea primul votul, ci a acordat prioritate providenței; și așa ar trebui să facem și noi. Ești o făptură creată, și una vinovată, iar Dumnezeu este Domnul suveran al cerului și al pământului; lasă acest lucru să-ți închidă gura. Există întotdeauna motiv din partea lui Dumnezeu să fim disciplinați, dar și atunci vom putea încă spune, ca în Ezra 9:13: „Ne-ai pedepsit mai puțin decât au meritat nelegiuirile noastre”. Suntem acum în Babilon și am fi putut fi în iad. Gândiți-vă că Dumnezeu este prea drept ca să ne greșească. Cu siguranță că există o cauză; dacă ne va da Babilonul în loc de iad, avem aici parte de multă milă, dar în niciun fel de nedreptate. Dar să presupunem că nu ar exista un motiv vizibil pentru ceva anume ce providența aduce; Dumnezeu poate păstra motivul acțiunilor sale în propria-I voință. Dumnezeu nu se află sub nicio lege și nu are nicio obligație față de tine; de ce ți-ar da ție socoteală de lucrurile care-L privesc pe El? Dacă necazul nu este meritat din partea oamenilor, el trebuie suportat cu mai multă bucurie. A cui cruce am vrea să o purtăm, a lui Cristos sau a tâlharilor? Când suferim ca niște răufăcători, purtăm crucea tâlharilor. Nu există niciun motiv pentru care să ne îngăduim să murmurăm. Gândiți-vă la răutatea murmurării, cercetați-o până la rădăcină și veți descoperi că vine întotdeauna din mândrie. Diavolul este cea mai mândră creatură și cea mai nemulțumită de condiția sa. Murmurul este întotdeauna un rezultat al unui presupus merit; credem că meritam mai mult. Vai! Nu merităm nimic. Și indiferent cât de puțin am avea, avem suficiente motive să fim mulțumiți. Chiar dacă nu poți să te descurci ca alții – chiar dacă nu ai o meserie atât de profitabilă – chiar dacă nu ai casa atât de bine mobilată, gândește-te totuși: care sunt lucrurile pe care le-ai meritat?

5. Interpretează-ți murmurul tău, ce este el? Nu este decât o acuzare la adresa lui Dumnezeu, și este o mare aroganță din partea făpturilor create să își acuze Creatorul, ca și cum ar fi mai înțelepte decât El. Înseamnă, de fapt, să spui: „nu este bine făcut; există o greșeală în providență, pe care am dori tare mult să o corectăm.” Dar dacă voia lui Dumnezeu este bună, și cea mai bună, de ce ne-am plânge?

6. Gândiți-vă: cât de puțin bine ne va face murmurul? Nu ar trebui să ne certăm niciodată cu providența, pentru că nu o putem contracara. Cel mai bine este să facem voluntar ceea ce altfel trebuie să facem cu forța. Așadar, supuneți-vă lui Dumnezeu; Dumnezeu va avea câștig de cauză în toate disputele cu făptura creată: Iov 9:22: „Cine Îl poate împiedica?”. Lucrurile în care îți găsești confortul, copiii și proprietățile tale sunt toate în mâinile Lui; dacă vrea să ți le ia, cine Îl poate împiedica? Prin urmare, de ce să murmurăm împotriva Lui?

O carte care nu trebuie doar citită, ci rumegată. O carte pe care trebuie să o citești în meditație și rugăciune.