O lecție antică pentru confruntarea mâniei

Unul din aspectele fascinante ale Scripturii, în mod special a Vechiului Testament, este transparența prezentării vieții obișnuite a unor oameni obișnuiți. Eroii Scripturii au avut familii. Au avut locuri de muncă. Au trecut prin bucurie și necaz, prin vremuri bune și vremuri grele. Unii au fost bogați, alții săraci. Unii talentați, alții stângaci. Unii binecuvântați, alții disperați. Au fost oameni ca noi. Totuși, prin relatarea vieții lor obișnuite, Dumnezeu ni se descoperă, arătându-ne cine este, ce face, pentru ce ne-a creat și ce dorește de la noi.

Una din experiențele comune pe care toți o trăim este manifestarea mâniei. Cineva este supărat pe noi. Poate că mânia lui este justificată, poate că nu. Însă indiferent de situație, cum reacționăm? Vei rămâne calm sau te vei speria? Te vei închide, te vei izola sau te vei expune și o vei rezolva? Ce anume va influența reacția ta?

1 Samuel 25 ne ajută să răspundem la aceste întrebări. Pasajul descrie o zi din viața a trei oameni: Nabal, Abigail și David. Așa cum și nouă ni se întâmplă, habar n-aveau ce-i va aștepta în ziua aceea. Nu bănuiau că alegerile din aceea zi vor influența tot restul vieții lor. Și sigur ar fi fost șocați să afle că peste mii de ani, noi vom analiza viața lor, ca să aflăm ce dorește Dumnezeu să ne învețe.

Trei oameni obișnuiți

Nabal era un om bogat, proprietarul a trei mii de oi și o mie de capre (avere frumoasă în acele zile). El era din familia lui Caleb, unul din cei doisprezece spioni trimiși de Dumnezeu în țara promisă. Iosua 14 îl descrie de trei ori ca fiind un om ce-L urma pe Dumnezeu din toată inima. Cât de trist este să citești acum, că urmașul lui, Nabal, era un om rău.

Abigail, pe de altă parte, avea o frumusețe care întrecea aspectul exterior. Ea era plăcută și amabilă. De asemenea era inteligentă, adică era o femeie ageră la minte, prudentă și cu o doză bună de discernământ. Sigur că noi, cu mintea omului modern, ne întrebăm cum au ajuns cei doi împreună. Dar în acele zile, părinții lui Abigail sigur au considerat un succes căsătoria aranjată a fiicei lor cu un om atât de bogat. Indiferent cum au ajuns acolo, îi întâlnim ca fiind soț și soție.

Al treilea personaj al acestei istorii este David. Acesta se afla în pustie, fugind de Saul, regele lui Israel, ce căuta să-l omoare. David nu se făcea vinovat de vreo fărădelege, ci gelozia față de un păstoraș era cea care-l muncea greu pe rege. Cocktail-ul dintre gelozie și teamă, flambat cu mânie, s-a dovedit letal, astfel că David și prietenii săi s-au văzut nevoiți să fugă și în cele din urmă să ceară ajutorul lui Nabal.

Cerința umilă a lui David

David trimite 10 tineri bine instruiți cu privire la discursul pe care să-l prezinte lui Nabal (1 Samuel 25:5-8). Trebuiau să înceapă cu un salut prietenos oferit în numele lui David, care era de fapt o binecuvântare: „Să trăiești în pace tu, familia ta și tot ceea ce este al tău!” iar apoi să-și prezinte doleanțele (vv.7-8).

Este demn de observat că David nu cere pomană. El deja oferise protecție proprietăților lui Nabal. Mai apoi, David face legătura dintre tunsul oilor și ziua de sărbătoare. David era păstor și știa că tunsul oilor este o adevărată celebrare. În cele din urmă, David face o umilă cerere: prezintă pe oamenii lui ca fiind „slujitorii tăi” și pe el însuși ca fiind „fiul tău”, cerând doar ceea ce are „la îndemână”, ceea ce este deja în plus. Având în vedere că până atunci David a luat ce a vrut de unde a vrut, smerirea sa este remarcabilă.

Răspunsul nebun al lui Nabal

Cum răspunde Nabal? Prima dată, întârzie cu răspunsul (v.9). Mai apoi, când vorbește, într-adevăr „face cinste” numelui său care înseamnă „nebun”, „insensibil”, „grosolan”. Îl insultă pe David făcându-se că nu a auzit niciodată de el (v.10), deși David îl omorâse pe Goliat la o distanță de 50 de km de el și regele Saul îl urmărea cu 3000 de soldați, iar David și încă 600 de oameni îi ajutaseră până atunci.

Caracterul lui Nabal iese la suprafață în v.11 când spune: „Să iau oare pâinea mea, apa mea și carnea pe care am pregătit-o pentru cei ce-mi tund oile și s-o dau unor oameni care sunt de nu știu unde?” Psalmul 14:1 spune: „Nebunul zice în inima lui: ‘Nu există Dumnezeu!’” Răspunsul lui Nabal este lipsit de orice referință la Dumnezeu în tot ceea ce consta binecuvântarea zilnică. Vorbește și acționează ca și cum Dumnezeu nu ar exista.

Proverbe 10:14 spune, „Înțelepții păstrează cunoștința, dar gura nebunilor atrage ruina.” Când oamenii lui David raportează răspunsul lui Nabal, David nu ezită. El și 400 de bărbați și-au pregătit sabia acceptând invitația nebunului de a-l ruina.

Reacția inteligentă a unui rob

Între timp, unul dintre slujitorii lui Nabal se duce direct la Abigail. Omul știe ce-i așteaptă și în vv.14-17, descrie foarte detaliat ceea ce s-a întâmplat: răstirea lui Nabal și aprecierea față de oamenii lui David. Robul a făcut bine diferența între stăpân și stăpână. Știa că Abigail este o persoană cu discernământ, o persoană care „gândește și vede ce are de făcut” în contrat cu Nabal care n-a gândit și nu realiza ce a isprăvit.

Intervenția curajoasă a lui Abigail

Abigail trece la acțiune, aducându-i lui David tot ceea ce a cerut prin robul înțelept. Nu îl informează pe soțul ei, poate pentru că știa realitatea din Proverbe 23:9, „Nu vorbi unui prost, căci el va disprețui înțelepciunea cuvintelor tale!” Nabal i-a pus pe toți în pericol, în zadar, dar Abigail a căutat interesul tuturor, chiar și al soțului ei, oferind ceea ce trebuia dat prin lege.

Următoarea scenă parcă este desprinsă dintr-un film. Abigail, călare pe un măgar, prin zona umbrită a muntelui ajunge să-l întâlnească pe David, imediat după ce acesta a promis plin de mânie că nu va lăsa pe nimeni din ograda lui Nabal în viață. Nici nu termină bine David din a-L invita pe Dumnezeu să-l blesteme dacă nu-l va anihila pe Nabal, că o femeie frumoasă stă în fața lui și-i spune: „Numai asupra mea să fie pedeapsa, stăpânul meu” (v.24).

Urmează ca aceasta să facă o caracterizare soțului ei, fără a fi lipsită de respect, ci corelând semnificația numelui cu acțiunile acestuia, rezumate într-un singur cuvânt: nebunie. Însă ceea ce urmează să spună această femeie este remarcabil (vv.26-31). Abigail face ceva ce nici Nabal și nici David nu au făcut. Amândoi s-au concentrat unul pe celălalt, dar Abigail își fixează ochii pe Domnul:

„Viu este Domnul…”; „Domnul te-a oprit de la vărsare de sânge și de la răzbunare…”; „Domnul, cu adevărat, îi va face stăpânului meu o dinastie trainică…”; „… stăpânul meu poartă războaiele Domnului”; „… viața stăpânului meu va fi legată în mănunchiul celor vii, la Domnul, Dumnezeul tău”; „Când Domnul îi va face bine stăpânului meu…”

Menționându-L pe Domnul din nou și din nou, Abigail îl direcționează cu blândețe pe David înspre Dumnezeu. Acest lucru schimbă totul. Proverbe 17:10 spune, „O mustrare pătrunde mai mult pe cel priceput decât o sută de lovituri pe cel prost.” iar Proverbe 10:23, „Pentru cel prost este o plăcere să facă răul, dar omul priceput își găsește plăcerea în înțelepciune.”

Răspunsul lui David arată că și el este un om cu discernământ, care-și găsește plăcerea în înțelepciune (vv.32-35). David avea tot dreptul să fie mânios pe Nabal, dar a fost lipsit de înțelepciune când s-a focalizat pe Nabal, cu dorința de a se răzbuna. Spre deosebire de un neînțelept, el se oprește din nebunia sa. Spre deosebire de un neînțelept, recunoaște că Dumnezeu a trimis-o pe Abigail și l-a oprit să-i facă rău. În timp ce un nebun căuta ceartă, David o trimite acasă în pace.

Soluționarea providențială a lui Dumnezeu

Când Abigail se întoarce acasă, vedem o altă dovadă a înțelepciunii ei. Nabal nu i-a dus dorul și nici nu a simțit lipsa resurselor trimise lui David. Petrecea ca un rege și fiind beat, Abigail așteaptă până a doua zi ca să-i spună ce s-a întâmplat. Următoarea zi, când Nabal aude aceste lucruri, inima îi cedează și „s-a făcut ca o piatră.” Probabil a avut un infarct și zece zile mai târziu, moare.

Mă întreb cum or fi fost acele zece zile pentru Nabal. Chiar dacă nu mai putea vorbi, oare mai putea gândi? A realizat cât de nebună i-a fost inima? A regretat? Sau a început să se îndreptățească și să dea vina pe toți din jurul său? Nu știm câți au suportat mânia lui Nabal în timpul vieții sale, dar acum, acest nebun înfrunta mânia și aștepta judecata lui Dumnezeu (v.39).

Când David aude acest lucru, reacționează în conformitate cu Proverbe 20:22, „Nu spune: `Îi voi întoarce eu acest rău!` Nădăjduiește în Domnul, și El te va scăpa!” Totul se termină cu o căsătorie între David și Abigail. În cultura de atunci, acest act a fost o binecuvântare pentru Abigail, asigurându-i-se protecția.

Ce ar trebui să învățăm din această istorie? Ar trebui ca atunci când suntem cuprinși de mânie, ca David, să ne abținem? Oare lecția este că nu trebuie să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm toate în mâna lui Dumnezeu? Ar trebui să fim ca Abigail, care atunci când a confruntat mânia, a căutat interesul tuturor și a discutat cu mintea limpede? Sau probabil ar trebui să ne ocupăm de nebunia inimii noastre acum, ca să nu suportăm mânia lui Dumnezeu mai târziu? Toate acestea reflectă înțelepciunea biblică, însă cred că avem nevoie de o perspectivă mai amplă. Nu la întâmplare, această istorie este între două episoade în care David ar fi putut să-l omoare pe Saul, dar nu o face.

Un context al contrastelor

În primul episod, Saul îl urmărește pe David și oamenii lui (600) având 3000 de soldați. Matematica este simplă. Totuși, într-o zi, Saul își rezolvă nevoile personale într-o peșteră în care David și oamenii lui se ascundeau. Aceștia îl încurajează pe David să profite de vulnerabilitatea lui Saul, însă David refuză, tăind doar colțul mantiei regelui. Imediat, conștiința l-a mustrat chiar și pentru atât.

După ce Saul părăsește peștera, David strigă de la distanță, arătându-i lui Saul ce a făcut. Saul are un moment de luciditate, recunoscând că „tu ești mai drept decât mine, pentru că tu m-ai tratat bine, chiar dacă eu te-am tratat rău” (1 Samuel 24:17).

Același lucru se întâmplă și în 1 Samuel 26, când Saul și soldații săi îl urmăresc pe David. De data aceasta, David și Abișai (unul din oamenii săi), pătrund în tabăra lui Saul când aceștia dormeau. Abișai îl încurajează pe David să-l omoare pe Saul, însă din nou, David refuză. În schimb, îi ia sulița și ulciorul cu apă de la cap, recunoscând din nou ceea ce a făcut. De data aceasta, Saul spune: „Am păcătuit… M-am purtat ca un nebun și am greșit foarte mult.”

Întrebarea este: ce se întâmplă cu David? Cum poate arăta atâta înfrânare de sine când vine vorba de mânia lui Saul? Răspunsul se găsește în frica sa față de Domnul (1 Samuel 24:10-15 & 1 Samuel 26:9-11). Cu siguranță că mânia lui Saul față de David era păcătoasă. Dar teama lui David față de Domnul este atât de puternică încât chiar dacă Saul păcătuia, David nu avea să-l atingă. Saul era încă unsul Domnului, deci David îl va lăsa pe Domnul să se ocupe de Saul.

Probabil acest element lipsea în episodul cu Nabal. Nabal putea fi orice, numai unsul Domnului nu era. Poate de aceea David nu s-a gândit de două ori când a jurat să-l omoare. Însă când Abigail îl aduce din nou în centru pe Dumnezeu, gândirea și acțiunea lui David se schimbă. I se reamintește de Domnul și i se reamintește că este unsul Domnului. Frica de Domnul a cuprins din nou inima sa iar rezultatul este clar: „Frica de Domnul este începutul înțelepciunii.”

Cristos, înțelepciunea noastră

Oare cunoaștem suficient acum încât să înțelegem mesajul pentru noi? Când înfruntăm mânia, trebuie să fim siguri că ne temem de Domnul? Cu siguranță, dar un răspuns mai exact îl putem oferi doar când lărgim și mai mult perspectiva biblică.

Nu te-ai întrebat de unde a avut Abigail înțelepciunea de a veni la David pe un măgăruș? Cât de înțelept era ca o femeie singură, neînarmată să călătorească prin pustie, pe un măgăruș ca să se întâlnească cu o armată de soldați furioși? Cât de înțelept a fost ca primele ei cuvinte să fie: „Dă vina pe mine!”? Chiar a fost o acțiune prudentă?

Oare scena aceasta nu ne amintește de o altă scenă? De o Persoană care a venit în Ierusalim pe un măgăruș, știind foarte bine că oamenii dinăuntru cetății plănuiau să-L omoare? Iar în cele din urmă, nu ostilitatea lor avea Isus să o înfrunte, ci mânia dreaptă a Tatălui Său. Nu a spus El: „Dă vina pe Mine!”? El nu făcuse nimic rău. Noi am fost nebunii grosolani, egoiști și insensibili. Noi am fost „nabalii.” Dar 2 Corinteni 5:21 ne spune că Isus, cel fără de păcat, a luat păcatele noastre asupra Lui, „pentru ca, în El, să devenim dreptatea lui Dumnezeu.” Pe cruce, Cel ce este Înțelepciunea a devenit un nabal, ca noi să devenim înțelepți.

În 1 Corinteni 1, Pavel spune că Cristos cel răstignit este o piatră de poticnire pentru evrei și o nebunie pentru neamuri, dar pentru cei chemați de Dumnezeu, El este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Când ne confruntăm cu mânia, ne confruntăm cu trei realități:

Prima dată, înfruntăm propria noastră inimă. Mânia scoate la iveală tot felul de reacții, aduce la suprafață ceea ce este cu adevărat în inima noastră.

Mai apoi, ne confruntăm cu o alegere: vom acționa ca niște nebuni sau ca niște înțelepți? Vom acționa ca și cum nu există Dumnezeu sau vom acționa cu frică de Domnul?

Și în cele din urmă, când ne confruntăm cu mânia și cu reacția inimii, trebuie să privim la Isus, la cruce și la implicațiile jertfei Sale pentru noi. Pentru că Isus a îndurat mânia Tatălui pe cruce, puterea păcatului a fost zdrobită. Asta înseamnă că avem opțiuni pe care înainte nu le-aveam: pentru că Dumnezeu ne-a arătat îndurare, noi putem arăta îndurare. Pentru că Dumnezeu ne-a iertat, noi putem ierta. Pentru că Dumnezeu ne-a iubit, noi putem iubi. Pentru că Dumnezeu va răzbuna orice nelegiuire, noi putem binecuvânta. Pentru că Isus a devenit un „nabal”, noi putem avea înțelepciunea lui Dumnezeu.

Cristos, puterea noastră

Cum putem face acest lucru? Bazându-ne pe Duhul Sfânt din noi. Isus a spus că este mai bine ca El să plece pentru că Tatăl Său va trimite Duhul Sfânt să locuiască în noi, să fie Consilierul nostru. Duhul ne va învăța și ne va da cuvintele potrivite pentru acel moment. Vocea Lui trebuie s-o ascultăm. Duhul Său ne va împuternici, nu voința noastră.

În grădina Eden, Eva a fost ispitită de fructul pomului cunoștinței binelui și răului ca să o facă înțeleaptă. Nu-i la fel ca dorința noastră după „cei trei pași” înspre a face ceva bine? La suprafață, o astfel de dorință pare lăudabilă, dar în adâncime, oare căutarea noastră după o astfel de formulă nu reflectă dorința de a fi independenți de Dumnezeu, în loc să ne bazăm pe El?

Dumnezeu dorește inima noastră, dar noi putem fi distrași de căutarea „A, B, C” -ului în a face bine, în a rezolva lucrurile (în a confrunta mânia), încât nu-L mai vedem pe Domnul, singurul Bun. Singurul „1, 2, 3,” care funcționează cu adevărat este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Cristos, adăpostul nostru

Ce implică acest lucru pentru noi, cei care nu știm ce ne aduce ziua și când ne vom confrunta cu oameni mânioși? Înseamnă că trebuie să ne rugăm, să ne rugăm și apoi să ne rugăm. Roagă-te înainte ca ziua să înceapă, dar nu te opri la atât. Chiar și atunci când fața cuiva se schimonosește a mânie înaintea ta, roagă-te: „Doamne, ajută-mă. Ce vrei să spun? Ce vrei să fac? Spune-mi dacă un cuvânt blând va liniști mânia. Spune-mi dacă trebuie să tac. Spune-mi dacă trebuie să plec. Ajută-mă! Dă-mi înțelepciune pentru a arăta dragoste. Mi-ai promis înțelepciune dacă o cer. Doamne, cred, ajută necredinței mele.” Ai o astfel de viață de rugăciune? Ești pe frecvența vocii Duhului Sfânt?

De asemenea, pentru a confrunta mânia cu adevărat, Scriptura nu trebuie doar citită, ci studiată. Aproape fiecare pagină a Vechiului și Noului Testament are ceva de zis despre inima noastră. Fii atent când citești. Pune întrebări. Sapă textul. Nu citi doar cuvintele de pe pagină, ci caută Cuvântul. Dumnezeu a promis că-L vom găsi, dacă-L vom căuta. Citești în așa fel încât să-L cunoști pe Dumnezeu și să fii cunoscut de El?

Când te relaționezi la alții, fără să te relaționezi întâi la Dumnezeu, cel mai probabil cauți înțelepciunea independent de Dumnezeu. În acel moment, vei confrunta mânia ta și mânia altora ca Nabal, ca un nebun. Însă când privești la Dumnezeu, când te ancorezi în El, nu mai ești caracterizat de numele lui Nabal, ci de numele lui Abigail. Semnificația acestui nume este: „Tatăl meu este plin de bucurie.” Într-adevăr, când ne aducem aminte că în Cristos Tatăl nostru ceresc își găsește toată bucuria în noi, știm că în Cristos suntem Abigail. Isus a devenit „nabal” ca noi să devenim „Abigail”. Iar acest Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, din seminția lui David, ne face mireasa Sa, oferindu-ne toată protecția și binecuvântarea de care avem nevoie când ne confruntăm cu mânia.