![Când oamenii par mari, iar Dumnezeu mic](https://consilierebiblica.ro/wp-content/uploads/2020/08/Cand-oamenii-par-mari-iar-Dumnezeu-mic-320x463.jpg)
Când oamenii par mari, iar Dumnezeu mic
Cum depășim presiunea de grup, codependența și frica de oameni
Autor: Ed WelchSunt stupefiat şi în alertă de fiecare dată când Dumnezeu îmi descoperă o înclinaţie păcătoasă necunoscută până atunci a inimii mele. Nu vorbesc despre păcatele de care nu am fost conştient într-o anume zi, păcate ce fac parte din seria celor comise zilnic, deşi sunt familiar cu mare parte din ele. Le comit, le recunosc ca fiind păcate, le mărturisesc şi mă pocăiesc de ele. Sunt păcate pe care le cunosc bine. Sunt acele deviaţii de la normă, greşeli şi când privesc la ele, le văd aşa cum sunt: o imperfecţiune, un accident, „un” păcat.
Ceea ce mă uluieşte, totuşi, sunt acele momente în care Dumnezeu îmi descoperă o înclinaţie păcătoasă, un depozit profund al răzvrătirii şi depravării ce îşi lasă amprenta pe fiecare aspect al vieţii: modul în care gândesc, simt, acţionez. Aceste momente lovesc dur în mândria mea şi-mi aduc aminte de tot ceea ce Dumnezeu mi-a oferit, de câte m-a ferit şi că încă fac parte din decăzuta masă a păcătoşeniei, numită umanitate. Totuşi acestea sunt şi momentele în care-mi ridic ochii spre cer, întrebându-mă dacă nu cumva Dumnezeu se va opri să mai salveze un păcătos decăzut şi infectat ca mine.
Ed Welch a dat cărţii sale un titlu aparent inofensiv, Când oamenii par mari iar Dumnezeu mic, dar paginile acestei cărţi nu au picătură de superficialitate. Cartea lui Welch discută un păcat comun tuturor într-o formă sau alta: frica de oameni. Acesta este un subiect popular chiar şi în psihologia seculară, primind tot felul de titluri: codependenţă, dacă eşti adult sau presiunea anturajului dacă eşti adolescent. Totuşi, problema nu este una ce ţine de psihologie, argumentează Welch. Este una ce ţine de păcat şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Nu deschide această carte aşteptându-te să o citeşti pentru beneficiul altcuiva. Welch insistă în mod inconfortabil că această frică de oameni, dorinţa de a fi acceptat, de a fi necesar cuiva este comună, nouă, tuturor.
În primele cinci capitole, Welch defineşte frica de oameni descriind o listă a modurilor în care ea se manifestă: prin frica de expunere sau umilire, frica de respingere sau ridicol sau frica de atacul fizic sau oprimare. Într-un fel sau altul, fiecare om se frământă cu aşa ceva. Ideea este clar subliniată, în mod aproape comic, atunci când Welch scrie, „Noi putem cânta din toată inima atunci când suntem singuri, la volanul maşinii, o piesă de la radio. Dar dacă se întâmplă ca cineva să ne vadă, ne ruşinăm. Nu contează dacă aceea persoană este complet anonimă şi nu o vom mai întâlni vreodată. El sau ea ne-a văzut şi asta ne-aduce repede în memorie frica profundă de a fi expus.” Are dreptate, nu-i aşa? Într-un fel sau altul, toţi suntem pătaţi cu tendinţa de a idolatriza alţi oameni.
Teza centrală a argumentului lui Welch este aceasta: „Când vine vorba de alţi oameni, problema noastră este că avem nevoie de ei (pentru noi înşine) mai mult decât îi iubim (pentru gloria lui Dumnezeu). Sarcina pe care Dumnezeu ne-o dă este să avem mai puţină nevoie de ei şi să-i iubim mai mult.” Sunt sigur că oricine citeşte această recenzie simte în el dorinţa după afecţiunea şi acceptarea oferită de alţi oameni, poate chiar de la o persoană anume. Dacă aceea acceptare nu este oferită, ne mâniem sau intrăm în depresie. Este uşor să numeşti sentimentul, „dragoste” pentru aceea persoană, o dorinţă de a fi cu ea şi de a te împrieteni. Totuşi, problema este că acele tipuri de sentimente nu sunt, în mod ultim, construite pe binele celeilalte persoane; aproape întotdeauna ele sunt centrate pe dorinţa mea de a mă simţi bine în piele mea. Dacă aceea persoană mă va accepta, dacă aceea persoană mă validează, dacă pot fi identificat cu aceea persoană, atunci mă voi simţi bine. Dacă mă respinge, dacă nu-mi oferă atenţia pe care simt că o merit, atunci mă voi dovedi a fi un ratat. În acel moment, viaţa şi gândurile noastre încep să se focalizeze doar pe a câştiga acceptarea acelei persoane, care devine în cele din urmă, aşa cum spune Welch, „o persoană-idol”. Ce provoacă un astfel de păcat? Când ajungem la punctul în care avem nevoie de dragoste şi acceptare din partea altora ca să ne simţim bine, relaţia devine dăunătoare. Ca rezultat, scrie Welch, ne regăsim „legaţi, controlaţi de alţii şi ne simţim goi. Suntem controlaţi de aceea persoană sau acel lucru care credem că ne va da ceea ce avem nevoie. Este adevărat: acela de care ai nevoie te va controla.”
Remediul pentru acest păcat este acelaşi ca pentru multe altele: El trebuie să crească, iar noi să ne micşorăm. Oamenii, sau mai bine zis nevoia ta ca oamenii să te împlinească, trebuie să se micşoreze, iar Dumnezeu trebuie să crească în mintea ta. În următoarele două capitole, Welch ne învaţă ce înseamnă să te temi de Domnul, să fii uimit de El şi să recunoşti privirea Sa sfântă care pătrunde mai adânc decât orice expunere în faţa oamenilor. Abilitatea Sa de a ne pedepsi pentru păcat este mult mai înfricoşătoare decât respingerea oamenilor. „Dacă privirea unui om trezeşte frică în noi, cu cât mai mult privirea lui Dumnezeu. Dacă ne simţim expuşi în faţa oamenilor, ne vom simţi devastaţi în faţa lui Dumnezeu.” Leacul, aşadar, este să creştem în frica de Domnul. Pe măsură ce lumina îndepărtează întunericul şi sfinţenia înlocuieşte păcatul, la fel şi o frică sănătoasă de Domnul va dizolva frica nebună de oameni.
Dar ce facem cu nevoia noastră după acceptare şi dragoste? Are Biblia ceva de spus? Unii susţin că nevoia după alţi oameni este dată de Dumnezeu ca parte din identitatea noastră, în calitate de fiinţe create după chipul şi asemănarea Sa. Până la urmă, Dumnezeu a recunoscut că nu este bine ca omul să fie singur; de aceea, i-a creat un ajutor. Dacă acest lucru este adevărat, atunci nu-i adevărat şi că aceste sentimente după nevoia de alţi oameni, după afecţiune, sunt divin rânduite încă de la creaţie?
Welch face o distincţie foarte fină. Nevoile psihologice, adică tânjirea după alţii în aşa fel încât noi să ne simţim bine, nu sunt un rezultat al creaţiei, ci al căderii în păcat. „După căderea în păcat, oamenii au rămas purtători ai chipului divin, dar neascultarea lui Adam a adus schimbări fundamentale în abilitatea noastră de a reflecta imaginea lui Dumnezeu. Direcţia inimii umane s-a orientat nu înspre Dumnezeu, ci înspre ea însăşi. În grădină, omul a început să repete o mantră până la revenirea lui Isus. Adam a spus: ‘Eu vreau’”. Natura nevoilor psihologice este în sine egoistă. Ele sunt rezultatul păcatului. Aşadar, căutarea satisfacerii acelor nevoi este alimentarea păcătului. „Nevoile părtinitoare nu sunt menite să fie satisfăcute, ele sunt menite să fie omorâte.”
Există atunci o nevoie sănătoasă după alţi oameni în viaţa ta? De ce ne-a creat Dumnezeu bărbaţi şi femei, dacă nevoia unul după altul este păcătoasă? Răspunsul se găseşte în motivaţie. Atâta vreme cât nevoia este centrată pe noi înşine, nevoia după alţii este păcătoasă. Atâta vreme cât nevoia mea după alţii este bazată pe dorinţa de a mă simţi bine, nevoia aceasta este înrădăcinată în păcat. Relațiile sănătoase cu alţi oameni se construiesc pe recunoaşterea faptului că orice relaţie există ca să facă imaginea lui Dumnezeu mai vizibilă. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a aşezat creştinii, laolaltă, în biserici; acesta este motivul pentru care ne-a creat bărbat şi femeie. Nu ca să se idolatrizeze unul pe celălalt, ca astfel să-şi împlinească nevoile psihologice şi să se simtă mai bine în pielea lor, o vreme. Ci ca Dumnezeu Însuşi să fie glorificat prin dragostea lor unul faţă de altul. Cu siguranţă că avem nevoie de alţi oameni în viaţa noastră, pentru că nu putem trăi singuri, dar scopul este diferit. Scopul nu mai are de-a face cu împlinirea poftelor noastre egoiste, ci cu slava lui Dumnezeu manifestată prin natura colectivă a poporului Său.
Această carte este folositoare pentru orice păstor care este dispus să poarte multe şi profunde discuţii cu cei din biserica sa. Într-o lume scufundată în egoism şi narcisism, cartea lui Welch va supăra ochii şi inima multora. Frica de oameni este răspândită prin bisericile noastre, lucru care nu-i surprinzător pentru că frica de oameni este răspândită în omenire. Totuşi, în calitate de creştini, noi suntem răscumpăraţi şi îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu. Chiar şi aşa, căderea în păcat ne-a amprentat mai mult decât realizăm. Totuşi a cunoaşte manifestările păcatului şi a recunoaşte liniile păcătoase ale amprentei căderii este o armă nepreţuită în acest război. Atât pentru păstori, cât şi pentru membrii bisericilor, cartea lui Welch se va dovedi o hartă a urmelor camuflate a păcatului ce trebuie să fie distrus, iar dacă acest lucru nu se va întâmpla în viaţa aceasta, cel puţin va fi o hartă a păcatului ce trebuie recunoscut şi în faţa căruia trebuie să te împotriveşti.
Alte scurte recenzii
Ed Welch e un bun medic al sufletului. Această carte aduce lumină, convinge și încurajează. O recomand din plin.
Revigorant de biblică… Abundă cu gânduri de ajutor, clare și practice.