DSM-5: Noul normal?
Suntem în anul 2063. Un articol din ziarul New Yorker, intitulat „Ultimul om normal din Statele Unite”, atrage atenția asupra unei anumite persoane, E. Piphany [n.tr.: în limba engleză „epiphany” înseamnă „descoperire sau revelație”; dacă ar fi să transpunem numele ales de autor în română, ar fi R. Evelație]. Din toate datele experților, ea este ultima persoană în viață care nu poate fi diagnosticată conform recentului lansat DSM-9. Într-un mod miraculos, iată că ea este singura care nu poate fi încadrată în niciuna dintre cele 5.146 de afecțiuni descrise în prezent de DSM1. Ceea ce, în mod paradoxal, face ca ea să fie socotită anormală…
Ok, recunosc că sunt puțin răutăcios. Nimeni, cu atât mai puțin cei dintre psihiatri care sunt atenți și grijulii, nu dorește ca această tendință de înmulțire a diagnosticelor psihiatrice să continue până la această extremă ipotetică. De altfel, a cincea ediție a DSM, lansată săptămâna trecută [n.tr. articolul este scris în mai 2013], conține cu câteva diagnostice mai puțin decât predecesorul. Însă lansarea DSM-5, după mai bine de un deceniu de dezbateri și revizuiri, ne forțează totuși să punem întrebări dificile.
- De ce din ce în ce mai mulți oameni primesc diagnostice psihiatrice?
- Care este cea mai bună cale de a înțelege și clasifica gândurile, emoțiile și comportamentele care sunt în neregulă2?
- A avea un diagnostic psihiatric poate echivala cu un creier disfuncțional?
- Cum îi putem îngriji cu compasiune și înțelepciune pe cei care trăiesc o suferință reală?
Chiar și cei din interiorul comunității psihiatrice s-au arătat îngrijorați atât de supra-diagnosticare, cât și de felul în care sunt clasificate tulburările mintale. Un exemplu este cartea recentă „Saving Normal”3 a doctorului Allen Frances, liderul echipei operative care a creat DSM-IV. Subtitlul cărții lui este concludent: „Revolta unui inițiat față de lipsa de control în diagnosticarea psihiatrică, DSM-5, industria farmaceutică și medicalizarea vieții obișnuite”.
Speranța mea este ca prin acest articol, în câteva cuvinte, să-i ajut pe cititori în ce privește cum anume să privească diagnosticele psihiatrice și cum să perceapă rolul pe care acestea ar trebui să îl aibă, respectiv să nu îl aibă, în consilierea biblică.
Este important să ne reamintim că diagnosticele psihiatrice sunt descrieri ale luptelor unei persoane la nivelul gândurilor, emoțiilor și comportamentelor; ele nu sunt o explicație a lor. Ele îți comunică ce se întâmplă, dar nu și de ce. DSM recunoaște acest aspect. Și atunci care e problema? De ce este greșit să atribui un nume unui set de simptome? Oare nu așa a evoluat sistemul de diagnostic de-a lungul timpului?
Problema este următoarea: a pune o etichetă concisă unui set de simptome conferă aparența unei explicații, îndeosebi în cultura noastră medicalizată. Se sugerează astfel că fiecare diagnostic este o entitate diferită și în mare măsură determinată de creier, deși există foarte puține dovezi în acest sens, poate cu excepția categoriilor psihiatrice majore ale schizofreniei, tulburării bipolare și depresiei severe. Și chiar și în aceste entități, trebuie să conștientizăm că există o interacțiune complexă a unor factori multipli.
Știind că aceste categorii sunt principal descriptive (și nu explicații definitive) ar trebui să reducă orice intimidare pe care consilierii biblici ar putea-o simți față ele. Nu te speria de un diagnostic! Nu presupune că nu poți oferi persoanei în cauză lucrurile de care are cu adevărat nevoie. Poate că în anumite cazuri este important să îi implici și pe alții, chiar și pe psihiatri, în procesul de purtare de grijă a celor consiliați. Dar în slujirea ta, poți să faci munca grea de a vedea dincolo de simptome, pentru a explora varietatea de factori potențial contributori la lupta respectivei persoane. Toți factorii, spirituali, fizici, relaționali, situaționali și culturali, sunt important de examinat și abordat. Acesta abordare va preveni ca unicitatea persoanelor consiliate să fie pur și simplu înghițită de o descriere clinică.
Pe de altă parte, nu respinge pur și simplu entitățile diagnostice din DSM ca fiind invalide. Înțelege că aceste entități descriu un grup de oameni a căror luptă este reală. Nu permite ca o critică la adresa DSM-ului să devină o critică îndreptată către oamenii în suferință descriși în acele pagini! Mai degrabă ascultă și învață – de la cei consiliați – și de la cei din comunitatea psihiatrică care sunt „orientați pe caz” și care și-au dedicat viața spre a-i ajuta pe oamenii care se luptă în feluri foarte diferite.
Însă mai apoi, cu ajutorul rugăciunii, caută să interpretezi viața oamenilor prin intermediul paginilor Scripturii. Dacă este adevărat că Cristos vine să facă cunoscute binecuvântările Lui „în toate colțurile afectate de blestem”, atunci trebuie să ne frământăm să vedem cum pot arăta concret rezultatele răscumpărării în viețile acelora care se luptă cu probleme psihiatrice.
Sistemul actual de clasificare psihiatrică, bazat pe descriere, pare a fi, cel puțin în viitorul previzibil, unul bine înrădăcinat. DSM-5 nu oferă nicio revelație din partea comunității seculare de sănătate mentală, care încă este în dezacord cu privire la maniera cea mai bună de clasificare a problemelor psihiatrice. Noi, creștinii, trebuie să rămânem hotărâți să aducem cu credincioșie și creativitate bogățiile mântuirii în Cristos tuturor oamenilor care ne stau înainte, fie că aceștia pot fi diagnosticați sau nu.
1 Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale. Acesta este manualul oficial de diagnostic folosit de profesioniștii din domeniul sănătății mintale și este publicat de Asociația Americană de Psihiatrie.
2 Notă editorială. Autorul, Mike Emlet, folosește termenul „disordered” care în psihiatrie este direct tradus cu boală, însă în mediul consilierilor biblici atunci când este folosit acest termen el are conotația de „în neregulă, ne la locul lui, tulburat” etc.