Perspectiva despre om
Consilierea biblică vs. consilierea creștină
Ne întâlnim la al doilea episod pentru această serie, „Diferențe dintre consilierea biblică și consilierea creștină”. Astăzi ne vom uita la perspectiva despre om.
Am fi ispitiți să spunem că sistemul de referință filozofic care își concentrează argumentele antropocentric este cel care ar trebuie să dețină cea mai realistă perspectivă despre identitatea și funcționalitatea omului. Este o ipoteză falsă. Punctul de reper nu este un sistem secular și nu este un sistem religios iudeo-creștin. Punctul de reper pentru realitate este Biblia. Textul Scripturii este obiectiv și el ne oferă o evaluare corectă a prezumțiilor, a ecuațiilor și a concluziilor fiecăruia dintre noi.
Consilierea creștină, atrasă fiind de mirajele psihologilor seculare, a ajuns să dezvolte multe concepte greșite cu privire la om și lumea lui. Un domeniu în care consilierea creștină, ca și mișcare, a părăsit aproape cu totul influența Scripturii, implicit ca limbaj, este cel al nevoilor umane. Înainte de-a ne uita la un exemplu concret despre aceste nevoi umane, vreau doar să vă stârnesc puțin punând această întrebare: Care sunt cu adevărat nevoile oamenilor? Putem vorbi despre două nevoi fundamentale ale oamenilor? Sau vorbim despre trei nevoi fundamentale ale oamenilor, incluzând aici nevoia psihologică pe lângă nevoia fizică și spirituală?
Consilierii creștini se grăbesc să răspundă la această întrebare cu numărul 3. Dar e interesant să stai să studiezi și să vezi ce spune Scriptura cu privire la aspectul acesta. Dacă sunteți interesați să studiați mai mult pe această temă (deși în viitor și noi vom face câteva episoade despre această discuție), puteți citi cartea „Când oamenii par mari, iar Dumnezeu mic” – carte scrisă de Edward Welch, la care Iosua Faur a făcut o recenzie. Capitolul 8, probabil cel mai bun capitol al cărții acesteia, vorbește despre invenția aceasta a nevoilor psihologice. Și analizează nevoile biologice, nevoile spirituale, le pune în fața Scripturii, și apoi inclusiv nevoile acestea psihologice.
Am spus că vreau să vă stârnesc puțin și să studiați despre existența acestor nevoi cu care Dumnezeu ne-a creat, pentru că de foarte multe ori luăm ceea ce lumea seculară realmente ne bagă pe gât, fără să cercetăm. Interesant este cum își termină el capitolul acesta, înainte de ideile pentru meditație:
Motivul principal pentru care golul lăuntric a atins proporții epidemice este faptul că noi ne-am creat și ne-am multiplicat nevoile, nu Dumnezeu.
Ed Welch
Au apărut în discuțiile noastre despre om aspecte pe care Scriptura nici măcar nu le precizează.
Aș dori să revin la unul dintre exemplele concrete despre care spuneam puțin mai devreme și anume nevoia încrederii de sine – self-esteem, așa cum este recunoscută chiar și în contextul nostru românesc. Interesant este că atunci când vorbești despre nevoia încrederii de sine sau nevoia de dragoste, nevoia de acceptare, nevoia de semnificație, de valoare, aproape că termenii pe care îi regăsești în consilierea integraționistă nu mai diferă cu nimic de observațiile colegilor lor profesioniști seculari.
Consilierii integraționiști afirmă că dacă aceste nevoi ar fi împlinite (nevoie de încredere de sine, de dragoste, de acceptare, de valoare), atunci oamenii ar fi mai fericiți, mai buni unii cu alții, ba chiar mai morali. Larry Crabb, de exemplu, este unul dintre cei care au scris foarte mult despre aspectul al încredere de sine sau în sine, self-esteem, iar mulți dintre cei care au urmat lui Larry Crabb au luat pur și simplu concepțiile și mecanismele pe care le-a propus. Larry Crabb de fapt nu le inventează, le preia în mare de la Maslow sau de la William James. Celebrul psiholog William James este cel care a venit prima oară cu această terminologie.
Self-esteem, dragilor, sună mai degrabă ca self-worship, ca închinare de sine. Mi-ar fi plăcut să dezbatem în episodul acesta mai multe lucruri despre afirmațiile eronate ale domnului Crabb, dar nu avem timp. Probabil că o vom face în alte episoade. Înțeleg că pentru lume, care nu îl are pe Dumnezeu, singurul mod de a evalua viața este prin termeni centrați în sine – self terms, cum sunt ei numiți în engleză. Lumea evaluează valoarea în termeni orizontali, pentru că pentru ei nu există realitatea verticalului. Și de aceea în consecință soluțiile pe care ei le propun sunt orientate orizontal: self-esteem, self-image, self-worth. Toate au de-a face cu acest self.
Dar pentru cei care se numesc creștini, lucrurile ar trebui să stea cu totul altfel. Biblia nu vorbește despre această încredere de sine, această valoare de sine. Biblia vorbește despre cunoașterea de sine, care se bazează pe niște indicative și pe niște imperative pe care Scriptura le propune. Trebuie să știi cine ești și ce faci.
De exemplu, în Romani 12:3-8, se vorbește despre faptul că noi ca și credincioși trebuie să ne cunoaștem darurile, trebuie să ne cunoaștem slujirea, trebuie să ne cunoaștem locul în comunitate, în trupul în care Dumnezeu ne-a pus. De exemplu versetul 16 spune: „să nu ai o părere mai înaltă de despre sine”, despre tine. În Filipeni 2:3-5, unde ni se prezintă acest model al lui Cristos, în niciun caz nu vedem un model în care orientarea este spre self, ci mai degrabă spre alții. „Nu fă nimic din ambiție egoistă, în smerenie consideră-i pe alții mai importanți decât tine, fiecare dintre voi să nu se preocupe de interesele lui, ci de ale altora”. În acest stil de viață, Scriptura spune că se vede Evanghelia. Și în viitorul apropiat voi dezbate această problemă a self-esteem și a celorlalte self-uri, punându-le în lumina Evangheliei.
Nevoia reală a omului este după pocăință, după iertare, după căutarea feței lui Dumnezeu și a glorificării acestuia.
Dragilor, concluzionăm acest episod spunând că Biblia se opune într-un mod evident unor astfel de concepte. Inima omului, lăsată de una singură, nu poate produce dorințe și intenții bune. Este evident. Omul este mort – în Efeseni cap. 2 și Iacov 1 ni se spune că omul are în inima lui plăceri și dorințe care nu Îl slăvesc pe Dumnezeu și este ispitit de ceea ce este în interiorul lui. Doar atunci când inima este regenerată de Dumnezeu apar credințe și dorințe plăcute lui Dumnezeu, produse tocmai de Duhul Sfânt. Credința naturală a omului nu poate fi pe placul lui Dumnezeu. El are nevoie de credință, dar de cu totul altă natură: una divină. Nevoia reală a omului este după pocăință, după iertare, după căutarea feței lui Dumnezeu și a glorificării Acestuia. De aceea a fost omul creat. Lui Dumnezeu I se cuvine acest loc de cinste, nu omului. Iar mișcarea consilierilor creștini ar trebui să rețină lucrul acesta.